Terorismul. Formă agravată ori infracţiune autonomă? Consecinţe. Analiză conceptuală a Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului (I) » Penalmente relevant - analize de drept penalPenalmente relevant - analize de drept penal

  • Abonează-te


  • Terorismul. Formă agravată ori infracţiune autonomă? Consecinţe. Analiză conceptuală a Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului (I)


    Nu ne propunem în prezenta lucrare o analiză exhaustivă cu privire la criticile apărute vis-á-vis de problematica terorismului. Ceea ce ne propunem este punctarea anumitor aspecte întâlnite în doctrina şi practica judiciară în materie, aspecte pe care le considerăm esenţiale pentru buna înţelegere şi aplicare a textelor de incriminare incidente. De asemenea, urmărim analizarea cadrului legislativ privind terorismul din perspectiva principiului legalităţii şi al proporţionalităţii în vederea identificării unui răspuns cu privire la respectarea ori nu a acestora.

    În consecinţă, deşi una din criticile majore aduse atât instrumetelor juridice internaţionale cât şi celor naţionale ori regionale  – privitoare la prevenirea şi combaterea terorismului – are în vedere definiţia oferită terorismului (în ansamblul ei) ori actelor de terorism[1], nu considerăm oportună o analiză aprofundată în acest sens.[2]

    A. Conceptualizarea terorismului la nivel comunitar

    Ne vom rezuma doar la a critica alegerea făcută la nivel comunitar privitor la combaterea terorismului şi anume modul în care au fost tratate actele de terorism[3] în cadrul Deciziei-cadru nr. 2002/475/JAI[4] privind combaterea terorismului (în continuare Decizia-cadru). Adoptarea acesteia a făcut ca statele membre să fie nevoite să recurgă la definirea terorismului ori a actelor de terorism într-un mod cu totul necorespunzător.[5]

    1. Este interesant faptul că la nivel comunitar, terorismul a fost privit într-un mod diametral opus de la un instrument juridic la altul. Iniţial, prin Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului (1977),[6] acesta a fost analizat doar din perspectiva tipului infracţiunii tradiţionale comise ori a calităţii victimei (e.g. o persoană protejată la nivel internaţional).[7] Drept urmare, prin prisma respectivei Convenţii, terorismul nu era analizat în funcţie de mobilul ori scopul special urmărit de agent, făcându-se trimitere doar la o listă de infracţiuni[8] (prevăzute de diverse Convenţii internaţionale[9]) ce au fost considerate ca ieşind de sub incidenţa noţiunii de infracţiuni politice.

    O asemenea abordare ar fi avut avantajul posibilităţii de a analiza terorismul prin prisma unor criterii pur obiective. Spre exemplu, capturarea unei aeronave ar fi fost considerată un act terorist, fiind sancţionată ca atare. Mobilul ori scopul urmărit de agent devenind în acest context irelevant.[10] La fel s-ar fi pus problema şi în ceea ce priveşte rezultatul produs ori care se putea produce  (pericolul abstract ori potenţial ce s-ar fi putut afla la baza acţiunii agentului). În ciuda acestor aspecte pozitive, o asemenea abordare s-ar fi dovedit inoportună din cel puţin două considerente:

    a. O enumerare limitativă ar fi făcut ca dezvoltarea activităţilor teroriste (e.g. apariţia terorismului cybernetic) să exceadă cadrului normativ, consecinţă evident în detrimentul combaterii acestui fenomen.[11] Astfel, pentru depăşirea acestui obstacol, o definire conceptuală – în detrimentul unei liste de infracţiuni considerate ca fiind acte teroriste – a fost un pas logic şi oarecum necesar de urmat.[12]

    b. Deşi aparent o asemenea listă doar ar restrânge domeniul de aplicare, fiind incriminate doar anumite acţiuni specifice expres enumerate, în lipsa unor elemente de ordin subiectiv (un scop ori un mobil special) ori alte elemente adjuvante (un pericol abstract ori potenţial de o anumită gravitate), pentru fiecare acţiune avută în vedere s-ar fi realizat o extindere abuzivă şi ilogică a sferei de aplicabilitate a noţiunii de act terorist. Aceasta cu atât mai mult cu cât s-a dorit sancţionarea atât a tentativei cât şi (actualmente) a actelor pregătitoare.

    În concluzie, din simpla încercare de capturare a unei aeronave nu ar trebui să rezulte ipso facto existenţa unui act terorist. Mai mult, este evident că nu orice răpire reprezintă un act de terorism, la fel cum un omor comis asupra unei persoane protejate la nivel internaţional poate fi realizat fără a avea legătură cu statutul acesteia.[13]

    2. Această optică s-a modificat radical odată cu Decizia-cadru[14], unde definirea actelor teroriste are la bază un criteriu mixt ce se pliază peste o listă de infracţiuni tradiţionale.[15] Discutăm aşadar atât despre un element material (atingere gravă adusă unei ţări sau unei organizaţii internaţionale), cât şi despre un element subiectiv (fiind necesar un scop ori mobil special[16]: intimidarea gravă a populaţiei, destabilizarea gravă sau distrugerea structurilor politice, constituţionale, economice ori sociale etc.).

    O asemenea abordare complexă, deşi rezolvă problema indicată supra (pct. 1),[17] este considerată ca fiind susceptibilă să încalce principiul nullum crimen nulla poena sine lege certa.[18] Nu vom trata însă problematica pricipiului enunţat doar prin trimitere la textul Deciziei-cadru, preferând să mutăm această discuţie în planul Legii nr. 535/2004.[19] Aceasta deoarece, deşi legiuitorul român şi-a testat originalitatea în materie, oferind elemente suplimentare faţă de Decizia-cadru, toate criticile aduse instrumentului European pot fi transpuse cu uşurinţă şi în dreptul intern.

    B. Elementele subiective. Scop, mobil ori o abordare mixtă?

    În ceea ce priveşte precedenta reglementare (O.U.G. 141/2001[20]), este evidentă intenţia legiuitorului de a utiliza în vederea separării actelor de terorism de alte acte materiale identice, scopul special al agentului. Astfel, sintagma “atunci când sunt săvârşite în scopul tulburării…” prevăzută în art. 1 alin. 1 lit. d) nu lasă loc de interpretări. În actuala reglementare însă (Legea nr. 535/2004), criteriile oferite de legiuitor se regăsesc într-un cadru complex, motiv pentru care o analiză în materie s-ar putea dovedi necesară.

    În ceea ce ne priveşte, chiar dacă în doctrină se remarcă necesitatea existenţei unui scop special de natură politică,[21] considerăm că ne aflăm mai degrabă sub incidenţa unui mobil de natură politică ataşat unui scop special – determinarea statului ori a unei organizaţii internaţionale[22] să realizeze un act în favoarea entităţii teroriste[23] (art. 2 lit. c din Legea nr. 535/2004).[24] Trebuie remarcată însă dificultatea separării concrete a mobilului faţă de scopul special al agentului. Deşi diferenţierea ar trebui să fie una clară,[25] în ceea ce priveşte terorismul, s-a conchis (prin trimitere la Codul pen. australian) asupra faptului că toate elementele de ordin subiectiv prezente în normele de incriminare – susceptibile să diferenţieze actus reus terorist de o altă infracţiune tradiţională – vizează mobilul şi nu intenţia propriu-zisă.[26] Prin urmare sintagmele „contrângerea ori influenţarea prin intimidare şi “intimidarea publicului [populaţiei – n.n] ori a unui segment din public” au fost privite ca aparţinând de mobil şi nu de intenţie.[27]

    În ceea ce ne priveşte, chiar dacă nu considerăm că elementele subiective exemplificate ante se grupează sub noţiunea de mobil special, în ceea ce priveşte natura politică a scopului urmărit de agent, nu avem rezerve în ceea ce priveşte existenţa unui mobil special.

    Strict în ceea ce priveşte criteriile utilizate de legiuitor se pot face următoarele precizări:

    1. Aspectul pozitiv este criteriul mixt utilizat de acesta, criteriu ce poate delimita terorismul faţă de infracţiunile tradiţionale cât şi faţă de criminalitatea organizată.[28] Legiuitorul român s-a distanţat chiar de criteriul mixt oferit de Decizia-cadru[29], incluzând şi un mobil special de ordin politic, ce ajută la restrângerea noţiunii de terorism.[30] Mai mult, legiuitorul nu a utilizat criteriul material oferit de Decizia-cadru (pericolul concret în ceea ce priveşte posibilitatea de afectare gravă a unei ţări ori a unei organizaţii internaţionale), ceea ce aparent, salvează definiţia terorismului de la o restrângere inadecvată a domeniului de aplicare al definiţiei privitoare la terorism.[31] Mai mult, restrângerea inoportună indicată ante este cu atât mai evidentă cu cât mobilul este ataşat unui scop special (constrângerea statului ori a unei organizaţii de a îndeplini un anumit act) ce nu ar trebui să reprezintă un element esenţial în vederea definirii terorismului.[32]

    2. Critica acestei abordări se desprinde din următoarele chestiuni:

    a. Restrângerea mobilului special doar privitor la caracterul politic, limitează în mod nejustificat domeniul de aplicare al definiţiei. În doctrină s-a remarcat insuficienţa mobilului politic, din moment ce terorismul poate avea la bază o multitudine de factori, inclusiv ideologogici, religioşi etc.[33] Este adevărat că lărgirea conţinutului mobilului special, prin includerea atât a factorului ideologic cât şi a celui religios, ar fi creat dificultăţi în ceea ce priveşte diferenţierea acestora[34], însă menţionarea doar a caracterului politic poate sugera o restrângere inoportună a sferei de incidenţă a normei de incriminare. Ar fi fost preferabilă fie o enumerare a mai multor factori ce pot sta la baza actelor teroriste (de ordin politic, religios, ideologic etc.) ori conceptualizarea unui termen flexibil, susceptibil să cuprindă aceste caracteristici. În doctrină, s-a considerat că o posibilă soluţia ar fi analizarea mobilului în funcţie de caracterul său colectiv ori personal.[35] Spre exemplu, o tâlhărie realizată în incinta unei bănci în scopul obţinerii unor venituri are la bază un mobil personal (obţinerea unui câştig privat), motiv pentru care nu putem discuta despre un act terorist. Criteriul nu este însă unul edificator deoarece aceeaşi tâlhărie realizată de o grupare teroristă în scopul obţinerii de fonduri pentru viitoarele acte teroriste are la bază un interes colectiv şi nu unul privat / personal.[36] Cu toate acestea, fapta în sine nu este în mod automat un act terorist, pentru aceasta fiind de asemenea necesară o anumită formă de constrângere a entităţilor prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea nr. 535/2004.[37]

    b.   S-a avut în vedere că o dimensiune a principiului legalităţii (nulla poena sine lege) vizeazând faptul că statul trebuie să sancţioneze conduita infracţională şi nu tipul infracţional. Cu alte cuvinte, principiul în cauză vizează o persoană dată ca fiind infractor datorită conduitei sale, fără a conta cine este şi ce este persoana respectivă. [38] Această dimensiune este ignorată într-un mod cras în situaţia în care terorismul este privit drept o infracţiune autonomă. Şi aceasta deoarece ne-am afla în situaţia în care agentul săvârşeşte o infracţiune distinctă nu datorită elementului actus reus , ci datorită unui mobil special ce se detaşează de elementul mens rea. O astfel de abordare ne-ar îndemna să conchidem încă de la început înspre necesitatea modificării unei eventuale autonomii conceptuale într-o formă agravată propriu-zisă. În acest caz sancţionarea mobilului special nu ar mai ridica probleme. Totuşi, nu putem să negăm faptul că în legislaţia penală modernă s-au evidenţiat o serie de incriminări autonome ce se caracterizează tocmai prin existenţa unui asemenea mobil special.


    [1] Există însă şi autori reprezentativi ce susţin cu tărie existenţa unui consens la nivel internaţional în ceea ce priveşte definirea conceptului de terorism. Vezi în acest sens A. Cassese, The Multifaced Criminal Notion of Terrorism in International Law, Journal of International Criminal Justice, vol. 4, 2006, p. 935. Vezi şi infra în această lucrare, nota de subsol nr. 12.

    [2] Definirea terorismului a fost (şi este) un subiect amplu analizat în doctrină, fără a se putea găsi însă o definiţie care să nu fie contestată. De asemenea, o serie impresionantă de acte normative (naţionale, regionale , ori internaţionale ) au încercat să tranşeze acest subiect, rezultatul acestora fiind mai degrabă un eşec de mari proporţii. Interesant este faptul că în urma unui studiu cu privire la elementele comune prezente în 109 (!) definiţii ale terorismului analizate (în SUA), doar trei elemente au fost găsite ca fiind comune şi acestea doar pentru aproximativ o jumătate din definiţiile avute în vedere: „violenţă, forţă”, „politic” şi „frică, teroare”. Vezi în acest sens Schmid apud. N. J. Perry, Numerous Federal Legal Definitions of Terrorim: The Problem of too Many Grails, în Journal of Legislation, vol. 30, 2004, p. 251. Pentru o analiză având ca obiect problematica acestei definiţii şi cât şi pentru o serie de critici aduse instrumentelor menţionate ante se poate vedea printre altele A. Khan, A Legal Theory of International Terrorism, Connecticut Law Review, vol. 19, 1986-1987, p. 962 şi urm.; G. Fletcher, The Indefinable Concept of Terrorism, Journal  of International  Criminal  Justice, vol. 4, 2006, p. 894 şi urm.;  J. Watellier, Comparative Legal Responses to Terrorism: Lessons from Europe, Hastings International & Comparative Law Review, vol. 27, 2003-2004, p. 397 şi urm.; E. Van Sliedregt, European Approaches to Fighting Terrorism, Duke Journal of Comparative & International Law, vol. 20, 2009-2010, p. 413 şi urm.; E. Symeonidou-Kastanidou, Defining Terrorism, European Journal of Crime, Criminal Law and Criminal Justice, vol. 12, nr. 1, 2004, p. 14 şi urm; B. Saul, The Curious Element of Motive in Definitions of Terrorism: Essential Ingredient – Or Criminalising Thought?, 2008 (articol disponibil pe site-ul  http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1291571, accesat pe data de 16 noiembrie 2011); M. Jimeno-Bulnes, After September 11th: the Fight Against Terrorism in National and European Law. Substantive and Procedural Rules: Some Examples, European Law Journal, vol. 10, nr. 2, 2004, p. 235 şi urm; E. MacDonald, G. Williams, Combating Terrorism: Australia’s Criminal Code Since September 11, 2001, Grifith Law Review, vol. 16, nr. 1, 2007, p. 27 şi urm. (articol disponibil pe site-ul http://www.gtcentre.unsw.edu.au/sites/gtcentre.unsw.edu.au/files/mdocs/MacDonald_Williams.pdf, accesat pe data de 16 noiembrie 2011); L. Jim, “Over-Kill”: The Ramnifications  of Applying New York’s Anti-Terrorism Statute Too Broadly, Syracuse Law Review, vol. 60, 2010, p. 639 şi urm.; V. Patanè, Recent  Italian Efforts to Respond  to Terrorism at the Legislative  Level, Journal of International Criminal  Justice, vol. 4, 2006, p. 1166 şi urm.; M. Saif-Alden Wattad, Is Terrorism a Crime or an Aggravating Factor in Sentencing, Journal of International Criminal  Justice, vol. 4, 2006, p. 1017 şi urm.; E. Dumitriu, The E.U.’s Definition of Terrorism: The Council Frame-work Decision on Combating Terrorism, German Law Journal, vol. 5, nr. 5, 2004, p. 585 şi urm. (articol disponibil pe site-ul http://dialnet.unirioja.es/servlet/dcart?info=link&codigo=3186925&orden=248574, accesat pe data de 16 noiembrie 2011).

    [3] În doctrină s-a criticat (într-o oarecare măsură chiar pe bună dreptate) politica penală a UE de a defini în mod expres actele de terorism, deşi acesta există încă dinaintea primelor instrumente internaţionale, regionale ori naţionale care vizează această chestiune în mod particular. S-a considerat aşadar faptul că din moment ce terorismul poate fi cenzurat prin intermediul normelor de incriminare tradiţionale, o definiţie (dovedită chiar una necorespunzătoare) nu face decât să creeze dificultăţi de ordin practic. Vezi în acest sens E. Symeonidou-Kastanidou, op. cit., p. 16. În ceea ce ne priveşte, chiar dacă acceptăm cadrul internaţional/transfrontalier în care terorismul îşi produce efectele, fiind astfel necesară o cooperare eficientă (şi intensificată) la nivel internaţional (ori al UE) – cooperare ce necesită în primul rând o definiţie general acceptată a noţiunii de terrorism (în acelaşi sens şi T. Weigend, The Universal Terrorist: The International Community Grappling with a Definition, Journal of International Criminal Justice, vol. 4, 2006, p. 913), direcţia urmată este una gresită. Nu suntem însă în măsură a oferi un punct de vedere în ceea ce priveşte o alternativă de lege ferenda (acest deziderat nefiind atins nici măcar de autori de o certă valoare în domeniul dreptului penal), motiv pentru care nu ne rămâne decât să vedem în ce măsură cadrul normativ actual încalcă ori nu principiile şi regulile de bază ale dreptului penal substanţial.

    [4] Publicată în JOCE, seria L nr. 164 din 22.6.2002.

    [5] În literatura de specialitate s-a susţinut că printr-o definiţie oferită terorismului, ceea ce se doreşte de fapt este utilizarea puterii simbolice a dreptului substanţial penal (E. Symeonidou-Kastanidou, op. cit., p. 17 şi autorii citaţi acolo – Hassemer, Voss etc.) având printre altele drept scop: 1. Conturarea unei iluzii privind ideea de siguranţă şi 2. Legalizarea unor măsuri anti-teroriste susceptibile să aducă atingere drepturilor fundamentale. Pentru această ultimă chestiune, vezi C. Gearty, Terrorism and Morality, European Human Rights Law Review, vol. 8, 2003, p. 383. Fără a neglija acest aspect, nu putem să nu observăm că în dreptul penal modern se ajunge la un abuz în această privinţă, comportamente antisociale deja incriminate ajungând să fie avute în vedere de norme juridice diferite. Această supraaglomerare a legislaţiei penale nu creează decât probleme, deseori ajungându-se la un concurs de norme penale ce se dovedeşte ca fiind extrem de problematic. Prin urmare, nu putem fi partizani ai acestui mod de abordare în ceea ce priveşte combaterea criminalităţii. Pe lângă faptul că se tinde din ce în ce mai mult înspre incriminarea tot mai multor comportamente sociale indezirabile (caracterul ultima ratio al dreptului penal ajungând mai degrabă o simplă curiozitate doctrinară), incriminarea acestora în mod succesiv – prin intermediul unor multitudini de legi speciale – nu crează decât inconvenienţe.

    [6] Ratificată de România prin Legea nr. 19/1997 (Publicată în M. Of. Nr. 34 din 4 martie 1997).

    [7] Vezi şi E. Symeonidou-Kastanidou, op. cit., p. 24.

    [8] Vezi art. 1 lit. a)-j) din Convenţie (cu modificările ulteriore, disponibilă pe site-ul http://conventions.coe.int/Treaty/en/Treaties/html/090-rev.htm – accesat pe data de 16 noiembrie 2011).

    [9] Precum: Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave, semnată la Haga la 16 decembrie 1970; Convenţia pentru reprimarea de acte ilicite îndreptate contra siguranţei aviaţiei civile, semnată la Montreal la 23 septembrie 1971 etc. Pentru cadrul complet, a se vedea Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului.

    [10] Putând produce efecte cel mult pe planul indiviualizării judiciare a pedepsei.

    [11] În sensul că nu ar fi existat un spor de pedeapsă cu efect descurajator şi nici nu ar putea fi aplicabile normele procedurale referitoare la terorism. Problema nu ar fi una insurmontabilă deoarece: 1. Oricum legea la care facem referire nu a făcut trimitere la criminalitatea informatică. Acest lucru nu înseamnă însă că prin săvârşirea unor infracţiuni informatice nu se pot realiza fapte avute în vedere supra (spre exemplu, este posibil să se folosească un sistem informatic în vederea uciderii unei persoane – afectarea integrităţii sistemului informatic al unui spital ce duce la dificultăţi tehnici cu consecinţe mortale pentru victimă). 2. Criminalitatea informatică beneficiază oricum de un sistem rezonabil în ceea ce priveşte cooperare inter-statală.

    [12] Dacă este să acceptăm ideea necesităţii tratării terorismului ca un fapt distinct penalmente. Pentru o analiză menită să susţină teza contrară vezi T. Weigend, op. cit., p. 913. Autorul evidenţiază în mod corect faptul că “infracţiunile de terorism” incriminează fapte deja cenzurate de reglementările tradiţionale (omor, distrugere, lipsire de libertate, etc.). Pe lângă cele menţionate ante (notele de subsol nr. 2 şi 4), autorul oferă un agument plauzibil invocând ideea de jurisdicţie universală, prin trimitere la principiul universalităţii. Astfel, posibilitatea aplicării acestui principiu ar face ca fenomenul infracţional în cauză să fie combătut cu o eficienţă sporită. Totuşi, din moment ce pentru aceasta este necesară îndeplinirea condiţiei dublei incriminări, necesitatea găsirii unui numitor comun în ceea ce priveşte definirea terorismului la nivel internaţional devine un argument plauzibil. Există autori (A. Cassese citat la nota de subsol nr. 1) ce susţin existenţa unui consens cu privire la o asemenea definiţie la nivel internaţional. Alţi autori (B. Saul şi G. Werle apud. T. Weigend, op. cit., p. 914) fiind însă mai rezervaţi în această privinţă. Argumentul ce probează lipsa acestui consens se regăseşte actualmente în lipsa competenţei Curţii Penale Internaţionale de a judeca astfel de fapte (existând însă ample discuţii pe această temă). Detalii în legătură cu acest aspect în T. Weigend, op. cit., p. 914.

    [13] Aceeaşi opinie în E. Symeonidou-Kastanidou, op. cit., p. 24.

    [14] Aceasta corespunde într-o bună măsură structurii Convenţiei pentru prevenirea şi sancţionarea terorismului, adoptată de Liga Naţiunilor în 1937. Vezi în acest art. 2 din respectiva Convenţie. Pentru o analiză a acesteia se poate vedea B.  Saul, The  Legal  Response  of the  League  of Nations  to Terrorism, Journal of International Criminal Justice, vol. 4, 2006, p. 78 şi urm.

    [15] Vezi art. 1 din Decizia-Cadru.

    [16] Vom analiza ulterior în acest articol în ce măsură  legea supusă discuţiei are în vedere un scop special ori un mobil, ori se utilizează mecanism mixt – fiind cerut atât un mobil cât şi un scop special.

    [17] Există însă autori de o certă autoritate ce critică utilizarea unui element subiectiv în definirea noţiunii de terorism. Vezi în acest sens G. Fletcher, op. cit., p. 903. Autorul consideră că la baza ideii de terorism stă mai degrabă actus reus şi nu elementul mens rea. Mai mult, acesta induce ideea conform căreia, o definiţie bazată pe motiv ori scopuri speciale afectează diferenţierea (pusă oricum sub semnul întrebării) între actele de terorism ce sunt ilicite şi acţiunile insurgenţilor (freedom fighters). Vezi Idem., p. 906. Practic, cei din urmă luptă pentru o cauză justă, motiv pentru care calificarea acestora ca fiind terorişti poate fi plasată sub semnul întrebării. Urmând acest raţionament însă, autorul indică faptul că şi teroriştii se pot considera luptători pentru o cauză justă. Astfel, chiar dacă unii îi consideră terorişti, alţii îi privesc ca fiind nişte eroi (vezi şi T. Becker apud. G. Fletcher, op. cit., p. 907). Ori, această asemănare cu statutul insurgenţilor nu face în opinia autorului decât să sprijine critica introducerii unui element subiectiv într-o definiţie oricum problematică. În ceea ce îi priveşte pe insurgenţi, deşi statutul lor este exrem de controversat în doctrină cât şi în actele juridice internaţionale/regionale, există Tratate ce îi plasează în afara definiţiei terorismului. Vezi în acest sens art. 2 din Arab Convention  for  the Suppression  of Terrorism (22 aprilie 1988) ori art. 3 din OAU (Organization of African Unity) Convention  on  the  Prevention  and Combating  of  Terrorism (14 iulie 1999). Detalii în legătură cu acestea în T. Weigend, op. cit., p. 922 ori S. Zeidan, Desperately  Seeking Definition:  The  International  Community’s  Quest  for  Identifying  the  Specter  of  Terrorism, Cornell International Law Journal, vol. 36, 2004, p. 493. O exceptare similară (prin trimitere la finanţarea terorismului) se poate regăsi şi în Codul pen. elveţian [Art.  260  quinquies  (3)]. Vezi T. Weigend, op. cit., p. 922 şi autorii citaţi la nota de subsol nr. 47 (M. Forster şi D. Jositsch).

    [18] E. Symeonidou-Kastanidou, op. cit., p. 25; Aceeşi concluzie se regăseşte şi în doctrina autohtonă – vezi în acest sens I. A. Stoia, Actele de terorism în legislaţia penală română, CDP, nr. 2/2011, p. 15. Este interesant faptul că există şi opinii în doctrină conform cărora Decizia-cadru este în perfectă concordanţă cu principiul legalităţii, acesta fiind pus sub semnul întrebării doar pe plan intern (cf. E. Dumitriu, Definiţia terorismului în Uniunea Europeană şi în România. Studiu comparat al Deciziei-cadru nr. 2002/475/JAI şi al Legii nr. 535/2004, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 3/2005, p. 84). Astfel, mai întâi se sesisează o lipsă de claritate a legii datorită modului de sistematizare al normelor juridice – făcându-se trimiteri circulare de la un articol la altul în vederea definirii aceluiaşi concept. Înţelegem din aceasta că ceea ce se critică nu este conţinutul definiţiilor, ci doar necesitatea unor multiple coroborări între diferite articole de lege – procedeu considerat ca fiind unul anevoios (Ibidem). Nu vedem însă în ce măsură această critică (la care achiesăm într-o anumită măsură) poate avea consecinţe asupra previzibilităţii şi implicit asupra respectării principiului legalităţii. Mai mult, definiţia din Decizia-cadru este considerată ca fiind un real succes – respectând principiul legalităţii (Idem., p. 93). Ori, dacă aceasta respectă principiul legalităţii, iar legea supusă discuţiei dă dovadă doar de o problemă în ceea ce priveşte modul de sistematizare a informaţiei, nu vedem de ce nu s-ar putea accepta în baza acestui raţionament că şi Legea nr. 535/2004 este compatibilă cu principiul enunţat. Prin urmare, logica concluziei autorului citat ne scapă cu desăvârşire. De fapt, din moment ce legiuitorul a preluat elementele esenţiale de drept penal substanţial din textul Deciziei-cadru (chiar dacă transpunerea nu a fost ad litteram – observându-se pe alocuri şi contribuţia personală a legiuitorului român), criticile ori aspectele pozitive ar trebui să fie într-o bună măsură asemănătoare.

    [19] Privind prevenirea şi combaterea terorismului (Publicată în M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004).

    [20] Pentru sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice (Publicată în M. Of. nr. 691 din 31 octombrie 2001).

    [21] I. A. Stoia, op. cit., p. 15.

    [22] În doctrină s-au ridicat semne de întrebare şi în ceea ce priveşte natura organizaţiilor internaţionale supuse discuţiei. S-a considerat (G. Schamps apud. I. A. Stoia, op. cit., p. 15) în acest sens, că acestea pot fi doar entităţi de drept public nu şi organizaţii neguvernamentale. Nu ne putem ralia unei asemenea opinii, fiind lipsită de un fundament juridic. Nu înţelegem cum s-a ajuns la o astfel de interpretate din momenct ce textul Deciziei-cadru nu oferă posibilitatea unei astfel de diferenţieri. Mai mult decât atât, considerăm neadecvat să excludem din sfera protecţiei oferite de Decizia-cadru entităţi private ce joacă un rol esenţial la nivel internaţional (e.g. diverse corporaţii multinaţionale). Prin urmare, considerăm că noţiunea de organizaţie internaţională cuprinde atât entităţile guvernamentale cât şi cele din sfera privată (aceeaşi opinie în A. Cassese, op. cit., p. 939).

    [23] Anexarea unui mobil cu caracter politic la un scop special ce se transpune într-un final în obţinerea unui avantaj [“în favoarea entităţii juridice” – art. 2 lit. c din Legea nr. 535/2004] este potenţial criticabilă. În doctrină s-a remarcat pe bună dreptate că în ceea ce priveşte latura materială, terorismul nu se diferenţiază în mod categoric de criminalitatea organizată propriu-zisă. Această diferenţiere se poate însă realiza în baza unui element subiect şi anume un mobil de ordin politic, religios etc. Şi aceasta deoarece diferenţa dintre dintre cele două categorii se regăseşte în interesul de ordin pecuniar regăsit în cadrul criminalităţii organizate. Acest interes pecuniar însă este în principiu străin terorismului, acesta fiind caracterizat de un cu totul alt mobil. A se vedea în acest sens, K. Schmalenbach apud. T. Weigend, op. cit., p. 923-924; G. Erbel apud. E. Symeonidou-Kastanidou, op. cit., p. 22. Natura politică a scopului special însă, salvează într-o anumită măsură criteriul de individualizare al terorismului, deoarece datorită elementului politic, caracterul pecuniar este practic exclus. Un exemplu de cerere care să corespundă mobilului politic specific terorismului ar fi eliberarea unor deţinuţi (T. Weigend, op. cit., p. 923).

    [24] Aceeaşi opinie în T. Weigent, op. cit., p. 923. Autorul sublinează că terorismul are la bază trei elemente: 1. Intenţia de a comite infracţiunea de bază (e.g. omor, distrugere etc.) 2. Scopul de a intimida populaţia ori de a constrânge o entitate la luarea unei decizii şi 3. Mobilul (motivul) de ordin politic ori ideologic. Un alt autor (B. Saul, The Curious Case of Motive…, precit., p. 1) sesizează inconsecvenţa legiuitorului în anumite sisteme prin aceea că mobilul politic, religios ori ideologic este privit fie ca o intenţie fie ca un scop (e.g. legislaţia din Australia). Cu toate acestea, elementele de ordin politic, religios, ideologic etc. se transpun în mobilul agentului, deoarece acesta îl determină în cele din urmă pe agent să acţioneze. Ori, această caracteristică este elementul cheie în vederea diferenţierii faţă de scopul special (cf. F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 468). Calificarea acestor elemente ca făcând parte din mobilul agentului este regăsită şi în practica judiciară în materia terorismului (e.g. R. c. Khawaja [2006]; o discuţie in extenso cu privire la acest caz de o însemnătate deosebită se poate găsi în W. W. Pue, R. Russo, The Problem of Official Discretion in Anti-Terrorism Law: A Comment on R. v. Khawaja, Review of Legal and Social Issues, vol. 24, 2008, p. 57 şi urm. – articol disponibil pe site-ul http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1029735, accesat pe data de 27 octombrie 2011).

    [25] În literatura de specialitate făcându-se o delimitere fermă între scop şi mobil (vezi F. Streteanu, op. cit., p. 243). În doctrina mai veche (Tr. Pop, Drept penal comparat. Partea general, vol. II, Institutul de arte grafice Ardealul, Cluj, 1923, p. 359) s-a delimitat scopul de mobil prin aceea că mobilul creează rezoluţia, în timp ce scopul imprimă direcţia rezoluţiei create. Urmărind acest raţionament, ajungem chiar la teza propusă – şi anume la existenţa unui mobil special de natura politică ce se suprapune peste un scop special dat.

    [26] În ideea în care deşi mobilul crează intenţia (rezoluţie infracţională), se analizează în mod distinct de aceasta. Vezi în acest sens B. McSherry, Terrorism Offences in the Criminal Code: Broadening the Boundaries of Australian Criminal Laws, New South Wales Law Journal, vol. 27, nr. 2, 2004, p. 360 (disponibil pe site-ul http://www.austlii.edu.au/au/journals/UNSWLawJl/2004/26.txt/cgibin/download.cgi/download/au/journals/UNSWLawJl/2004/26.pdf, accesat la data de 29 noiembrie 2011).

    [27] Ibidem.

    [28] C. Michaelsen, Antiterrorism Legislation in Australia: A Proportionate Response to the Terrorist Threat?, Studies in Conflict & Terrorism, vol. 24, nr. 4,  p. 324.

    [29] Unde prin art. 1 parag. 1 se cere: a) identificarea posibilităţii de afectare gravă a unei ţări ori organizaţii internaţionale (pericol concret) şi b) identificarea unui scop special.

    [30] Lipsa mobilului ori scopului special ca element al tipicităţii este întâlnită şi în alte instrumente juridice regionale. Spre exemplu, art. 1(2) din Arab Convention for the Suppression of Terrorism precizează în mod expres că motivul [mobilul] ori scopul special al agentului este irelevant. Vezi alte exemple în acest sens în A. Cassese, op. cit., p. 936 – la nota de subsol nr. 5.

    [31] Fiind evident că o multitudine de acte teroriste nu sunt susceptibile să rezulte într-o astfel de atingere gravă adusă unui stat ori unei organizaţii internaţionale. Acest lucru însă, nu înseamnă că actul în sine, realizat cu scopul şi mobilul necesar, nu necesită calificat ca fiind un act terorist. În ceea ce ne priveşte, este foarte dificil de conceput o activitate teroristă susceptibilă să afecteze grav entităţile menţioate. Dacă în ceea ce priveşte o organizaţie internaţională, există un grad mai ridicat de probabilitate ca acest lucru să se realizeze, în privinţa statului, avem dubii serioase. În cele din urmă, până şi atacul din 11 septembrie asupra SUA nu a dus la o destabilizare a sistemului. Este adevărat că atacul a dus la decesul a peste 1000 de persoane, a cauzat pierderi economice importante şi a creat panică la nivelul SUA (cât şi la nivel international). În schimb, din moment ce SUA a avut posibilitatea de a riposta imediat, atestă faptul că nu a fost afectată într-un mod grav de respectivul act terorist. Cu toate acestea, exemplul este extrem de debatabil. În cele din urmă, noţiunea de afectare gravă se poate devedi problematică, ceea ce oferă criticilor un argument destul de important în ceea ce priveşte respectarea principiului legalităţii. A se vedea însă infra, în secţiunea referitoare la principiul proporţionalităţii.

    [32] Aceeaşi critică în I. A. Stoia, op. cit., p. 15; E. Dumitriu, op. cit., p. 89.

    [33] A. Cassese, op. cit., p. 939; E. MacDonald, G. Williams, op. cit., p. 31.

    [34] A. Cassese, op. cit., p. 941.

    [35] Ibidem.

    [36] Ibidem.

    [37] Nu ne referim la art. 2 alin. 1 lit. a) şi b) deoarece acestea sunt criticabile din start, oferind practic o aplicabilitate mult prea extinsă normelor de incriminare.

    [38] F. Allen apud. B. McSherry, op. cit., p. 364.

    The following two tabs change content below.
    Avocat colaborator la SCPA Sergiu Bogdan & Asociaţii - Baroul Cluj
    Avocat specializat în drept penal, îndeosebi infracţiuni de criminalitate organizată precum cele informatice.
    tel. 0748.149.840 / Email: george.zlati@law-sba.ro / george.zlati@protonmail.com
    Cărţi publicate:
    Codul de procedură penală comentat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017 (coautor, coordonator Mihail Udroiu)
    Noul Cod penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 (în colaborare cu Sergiu Bogdan şi Doris Alina Şerban)
    Articole relevante (selecţie):
    1. Sancţionarea accesului neautorizat la o reţea wireless şi utilizarea fără drept a serviciului de Internet. Analiză de lege lata, lege ferenda, cu trimitere la elemente de drept comparat - Caiete de drept penal, nr. 2/2011
    2. Problematica violenţei exercitate într-un joc sportiv (II). Răspunderea penală a participanţilor la jocul sportiv - Caiete de drept penal, nr. 3/2011
    3. Unele consideraţii cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 5 lit. b) şi e) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Pandectele Române, nr. 9/2012
    4. Unele aspecte în legătură cu infracţiunile informatice din perspectiva legislaţiei în vigoare, precum şi a noului Cod penal, Dreptul, nr. 10/2012
    5. Dematerializarea obiectului material al infracţiunii în contextul evoluţiei tehnologice şi consecinţele acesteia, Dreptul, nr. 9/2013
    6. Percheziţia sistemelor informatice şi a mijloacelor de stocare a datelor informatice (I), Caiete de drept penal, nr. 3/2014;
    7. Percheziţia sistemelor informatice şi a mijloacelor de stocare a datelor informatice (II), Caiete de drept penal, nr. 4/2014;
    8. Legitima apărare şi starea de necesitate în domeniul criminalităţii informatice (I), Dreptul, nr. 4/2015;
    9. Legitima apărare şi starea de necesitate în domeniul criminalităţii informatice (II), Dreptul, nr. 5/2015.
    10. Privilegiul contra autoincriminării şi criptografia, Penalmente Relevant, nr. 1/2016

    Materiale conexe:

    Adaugaţi un comentariu

    Mailul Dvs. NU va fi făcut public. Completaţi câmpurile obligatorii *

    *
    *