[1] Există însă şi autori reprezentativi ce susţin cu tărie existenţa unui consens la nivel internaţional în ceea ce priveşte definirea conceptului de terorism. Vezi în acest sens A. Cassese, The Multifaced Criminal Notion of Terrorism in International Law, Journal of International Criminal Justice, vol. 4, 2006, p. 935. Vezi şi infra în această lucrare, nota de subsol nr. 12.

[2] Definirea terorismului a fost (şi este) un subiect amplu analizat în doctrină, fără a se putea găsi însă o definiţie care să nu fie contestată. De asemenea, o serie impresionantă de acte normative (naţionale, regionale , ori internaţionale ) au încercat să tranşeze acest subiect, rezultatul acestora fiind mai degrabă un eşec de mari proporţii. Interesant este faptul că în urma unui studiu cu privire la elementele comune prezente în 109 (!) definiţii ale terorismului analizate (în SUA), doar trei elemente au fost găsite ca fiind comune şi acestea doar pentru aproximativ o jumătate din definiţiile avute în vedere: „violenţă, forţă”, „politic” şi „frică, teroare”. Vezi în acest sens Schmid apud. N. J. Perry, Numerous Federal Legal Definitions of Terrorim: The Problem of too Many Grails, în Journal of Legislation, vol. 30, 2004, p. 251. Pentru o analiză având ca obiect problematica acestei definiţii şi cât şi pentru o serie de critici aduse instrumentelor menţionate ante se poate vedea printre altele A. Khan, A Legal Theory of International Terrorism, Connecticut Law Review, vol. 19, 1986-1987, p. 962 şi urm.; G. Fletcher, The Indefinable Concept of Terrorism, Journal  of International  Criminal  Justice, vol. 4, 2006, p. 894 şi urm.;  J. Watellier, Comparative Legal Responses to Terrorism: Lessons from Europe, Hastings International & Comparative Law Review, vol. 27, 2003-2004, p. 397 şi urm.; E. Van Sliedregt, European Approaches to Fighting Terrorism, Duke Journal of Comparative & International Law, vol. 20, 2009-2010, p. 413 şi urm.; E. Symeonidou-Kastanidou, Defining Terrorism, European Journal of Crime, Criminal Law and Criminal Justice, vol. 12, nr. 1, 2004, p. 14 şi urm; B. Saul, The Curious Element of Motive in Definitions of Terrorism: Essential Ingredient – Or Criminalising Thought?, 2008 (articol disponibil pe site-ul  http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1291571, accesat pe data de 16 noiembrie 2011); M. Jimeno-Bulnes, After September 11th: the Fight Against Terrorism in National and European Law. Substantive and Procedural Rules: Some Examples, European Law Journal, vol. 10, nr. 2, 2004, p. 235 şi urm; E. MacDonald, G. Williams, Combating Terrorism: Australia’s Criminal Code Since September 11, 2001, Grifith Law Review, vol. 16, nr. 1, 2007, p. 27 şi urm. (articol disponibil pe site-ul http://www.gtcentre.unsw.edu.au/sites/gtcentre.unsw.edu.au/files/mdocs/MacDonald_Williams.pdf, accesat pe data de 16 noiembrie 2011); L. Jim, “Over-Kill”: The Ramnifications  of Applying New York’s Anti-Terrorism Statute Too Broadly, Syracuse Law Review, vol. 60, 2010, p. 639 şi urm.; V. Patanè, Recent  Italian Efforts to Respond  to Terrorism at the Legislative  Level, Journal of International Criminal  Justice, vol. 4, 2006, p. 1166 şi urm.; M. Saif-Alden Wattad, Is Terrorism a Crime or an Aggravating Factor in Sentencing, Journal of International Criminal  Justice, vol. 4, 2006, p. 1017 şi urm.; E. Dumitriu, The E.U.’s Definition of Terrorism: The Council Frame-work Decision on Combating Terrorism, German Law Journal, vol. 5, nr. 5, 2004, p. 585 şi urm. (articol disponibil pe site-ul http://dialnet.unirioja.es/servlet/dcart?info=link&codigo=3186925&orden=248574, accesat pe data de 16 noiembrie 2011).

[3] În doctrină s-a criticat (într-o oarecare măsură chiar pe bună dreptate) politica penală a UE de a defini în mod expres actele de terorism, deşi acesta există încă dinaintea primelor instrumente internaţionale, regionale ori naţionale care vizează această chestiune în mod particular. S-a considerat aşadar faptul că din moment ce terorismul poate fi cenzurat prin intermediul normelor de incriminare tradiţionale, o definiţie (dovedită chiar una necorespunzătoare) nu face decât să creeze dificultăţi de ordin practic. Vezi în acest sens E. Symeonidou-Kastanidou, op. cit., p. 16. În ceea ce ne priveşte, chiar dacă acceptăm cadrul internaţional/transfrontalier în care terorismul îşi produce efectele, fiind astfel necesară o cooperare eficientă (şi intensificată) la nivel internaţional (ori al UE) – cooperare ce necesită în primul rând o definiţie general acceptată a noţiunii de terrorism (în acelaşi sens şi T. Weigend, The Universal Terrorist: The International Community Grappling with a Definition, Journal of International Criminal Justice, vol. 4, 2006, p. 913), direcţia urmată este una gresită. Nu suntem însă în măsură a oferi un punct de vedere în ceea ce priveşte o alternativă de lege ferenda (acest deziderat nefiind atins nici măcar de autori de o certă valoare în domeniul dreptului penal), motiv pentru care nu ne rămâne decât să vedem în ce măsură cadrul normativ actual încalcă ori nu principiile şi regulile de bază ale dreptului penal substanţial.

[4] Publicată în JOCE, seria L nr. 164 din 22.6.2002.

[5] În literatura de specialitate s-a susţinut că printr-o definiţie oferită terorismului, ceea ce se doreşte de fapt este utilizarea puterii simbolice a dreptului substanţial penal (E. Symeonidou-Kastanidou, op. cit., p. 17 şi autorii citaţi acolo – Hassemer, Voss etc.) având printre altele drept scop: 1. Conturarea unei iluzii privind ideea de siguranţă şi 2. Legalizarea unor măsuri anti-teroriste susceptibile să aducă atingere drepturilor fundamentale. Pentru această ultimă chestiune, vezi C. Gearty, Terrorism and Morality, European Human Rights Law Review, vol. 8, 2003, p. 383. Fără a neglija acest aspect, nu putem să nu observăm că în dreptul penal modern se ajunge la un abuz în această privinţă, comportamente antisociale deja incriminate ajungând să fie avute în vedere de norme juridice diferite. Această supraaglomerare a legislaţiei penale nu creează decât probleme, deseori ajungându-se la un concurs de norme penale ce se dovedeşte ca fiind extrem de problematic. Prin urmare, nu putem fi partizani ai acestui mod de abordare în ceea ce priveşte combaterea criminalităţii. Pe lângă faptul că se tinde din ce în ce mai mult înspre incriminarea tot mai multor comportamente sociale indezirabile (caracterul ultima ratio al dreptului penal ajungând mai degrabă o simplă curiozitate doctrinară), incriminarea acestora în mod succesiv – prin intermediul unor multitudini de legi speciale – nu crează decât inconvenienţe.

[6] Ratificată de România prin Legea nr. 19/1997 (Publicată în M. Of. Nr. 34 din 4 martie 1997).

[7] Vezi şi E. Symeonidou-Kastanidou, op. cit., p. 24.

[8] Vezi art. 1 lit. a)-j) din Convenţie (cu modificările ulteriore, disponibilă pe site-ul http://conventions.coe.int/Treaty/en/Treaties/html/090-rev.htm – accesat pe data de 16 noiembrie 2011).

[9] Precum: Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave, semnată la Haga la 16 decembrie 1970; Convenţia pentru reprimarea de acte ilicite îndreptate contra siguranţei aviaţiei civile, semnată la Montreal la 23 septembrie 1971 etc. Pentru cadrul complet, a se vedea Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului.

[10] Putând produce efecte cel mult pe planul indiviualizării judiciare a pedepsei.

[11] În sensul că nu ar fi existat un spor de pedeapsă cu efect descurajator şi nici nu ar putea fi aplicabile normele procedurale referitoare la terorism. Problema nu ar fi una insurmontabilă deoarece: 1. Oricum legea la care facem referire nu a făcut trimitere la criminalitatea informatică. Acest lucru nu înseamnă însă că prin săvârşirea unor infracţiuni informatice nu se pot realiza fapte avute în vedere supra (spre exemplu, este posibil să se folosească un sistem informatic în vederea uciderii unei persoane – afectarea integrităţii sistemului informatic al unui spital ce duce la dificultăţi tehnici cu consecinţe mortale pentru victimă). 2. Criminalitatea informatică beneficiază oricum de un sistem rezonabil în ceea ce priveşte cooperare inter-statală.

[12] Dacă este să acceptăm ideea necesităţii tratării terorismului ca un fapt distinct penalmente. Pentru o analiză menită să susţină teza contrară vezi T. Weigend, op. cit., p. 913. Autorul evidenţiază în mod corect faptul că “infracţiunile de terorism” incriminează fapte deja cenzurate de reglementările tradiţionale (omor, distrugere, lipsire de libertate, etc.). Pe lângă cele menţionate ante (notele de subsol nr. 2 şi 4), autorul oferă un agument plauzibil invocând ideea de jurisdicţie universală, prin trimitere la principiul universalităţii. Astfel, posibilitatea aplicării acestui principiu ar face ca fenomenul infracţional în cauză să fie combătut cu o eficienţă sporită. Totuşi, din moment ce pentru aceasta este necesară îndeplinirea condiţiei dublei incriminări, necesitatea găsirii unui numitor comun în ceea ce priveşte definirea terorismului la nivel internaţional devine un argument plauzibil. Există autori (A. Cassese citat la nota de subsol nr. 1) ce susţin existenţa unui consens cu privire la o asemenea definiţie la nivel internaţional. Alţi autori (B. Saul şi G. Werle apud. T. Weigend, op. cit., p. 914) fiind însă mai rezervaţi în această privinţă. Argumentul ce probează lipsa acestui consens se regăseşte actualmente în lipsa competenţei Curţii Penale Internaţionale de a judeca astfel de fapte (existând însă ample discuţii pe această temă). Detalii în legătură cu acest aspect în T. Weigend, op. cit., p. 914.

[13] Aceeaşi opinie în E. Symeonidou-Kastanidou, op. cit., p. 24.

[14] Aceasta corespunde într-o bună măsură structurii Convenţiei pentru prevenirea şi sancţionarea terorismului, adoptată de Liga Naţiunilor în 1937. Vezi în acest art. 2 din respectiva Convenţie. Pentru o analiză a acesteia se poate vedea B.  Saul, The  Legal  Response  of the  League  of Nations  to Terrorism, Journal of International Criminal Justice, vol. 4, 2006, p. 78 şi urm.

[15] Vezi art. 1 din Decizia-Cadru.

[16] Vom analiza ulterior în acest articol în ce măsură  legea supusă discuţiei are în vedere un scop special ori un mobil, ori se utilizează mecanism mixt – fiind cerut atât un mobil cât şi un scop special.

[17] Există însă autori de o certă autoritate ce critică utilizarea unui element subiectiv în definirea noţiunii de terorism. Vezi în acest sens G. Fletcher, op. cit., p. 903. Autorul consideră că la baza ideii de terorism stă mai degrabă actus reus şi nu elementul mens rea. Mai mult, acesta induce ideea conform căreia, o definiţie bazată pe motiv ori scopuri speciale afectează diferenţierea (pusă oricum sub semnul întrebării) între actele de terorism ce sunt ilicite şi acţiunile insurgenţilor (freedom fighters). Vezi Idem., p. 906. Practic, cei din urmă luptă pentru o cauză justă, motiv pentru care calificarea acestora ca fiind terorişti poate fi plasată sub semnul întrebării. Urmând acest raţionament însă, autorul indică faptul că şi teroriştii se pot considera luptători pentru o cauză justă. Astfel, chiar dacă unii îi consideră terorişti, alţii îi privesc ca fiind nişte eroi (vezi şi T. Becker apud. G. Fletcher, op. cit., p. 907). Ori, această asemănare cu statutul insurgenţilor nu face în opinia autorului decât să sprijine critica introducerii unui element subiectiv într-o definiţie oricum problematică. În ceea ce îi priveşte pe insurgenţi, deşi statutul lor este exrem de controversat în doctrină cât şi în actele juridice internaţionale/regionale, există Tratate ce îi plasează în afara definiţiei terorismului. Vezi în acest sens art. 2 din Arab Convention  for  the Suppression  of Terrorism (22 aprilie 1988) ori art. 3 din OAU (Organization of African Unity) Convention  on  the  Prevention  and Combating  of  Terrorism (14 iulie 1999). Detalii în legătură cu acestea în T. Weigend, op. cit., p. 922 ori S. Zeidan, Desperately  Seeking Definition:  The  International  Community’s  Quest  for  Identifying  the  Specter  of  Terrorism, Cornell International Law Journal, vol. 36, 2004, p. 493. O exceptare similară (prin trimitere la finanţarea terorismului) se poate regăsi şi în Codul pen. elveţian [Art.  260  quinquies  (3)]. Vezi T. Weigend, op. cit., p. 922 şi autorii citaţi la nota de subsol nr. 47 (M. Forster şi D. Jositsch).

[18] E. Symeonidou-Kastanidou, op. cit., p. 25; Aceeşi concluzie se regăseşte şi în doctrina autohtonă – vezi în acest sens I. A. Stoia, Actele de terorism în legislaţia penală română, CDP, nr. 2/2011, p. 15. Este interesant faptul că există şi opinii în doctrină conform cărora Decizia-cadru este în perfectă concordanţă cu principiul legalităţii, acesta fiind pus sub semnul întrebării doar pe plan intern (cf. E. Dumitriu, Definiţia terorismului în Uniunea Europeană şi în România. Studiu comparat al Deciziei-cadru nr. 2002/475/JAI şi al Legii nr. 535/2004, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 3/2005, p. 84). Astfel, mai întâi se sesisează o lipsă de claritate a legii datorită modului de sistematizare al normelor juridice – făcându-se trimiteri circulare de la un articol la altul în vederea definirii aceluiaşi concept. Înţelegem din aceasta că ceea ce se critică nu este conţinutul definiţiilor, ci doar necesitatea unor multiple coroborări între diferite articole de lege – procedeu considerat ca fiind unul anevoios (Ibidem). Nu vedem însă în ce măsură această critică (la care achiesăm într-o anumită măsură) poate avea consecinţe asupra previzibilităţii şi implicit asupra respectării principiului legalităţii. Mai mult, definiţia din Decizia-cadru este considerată ca fiind un real succes – respectând principiul legalităţii (Idem., p. 93). Ori, dacă aceasta respectă principiul legalităţii, iar legea supusă discuţiei dă dovadă doar de o problemă în ceea ce priveşte modul de sistematizare a informaţiei, nu vedem de ce nu s-ar putea accepta în baza acestui raţionament că şi Legea nr. 535/2004 este compatibilă cu principiul enunţat. Prin urmare, logica concluziei autorului citat ne scapă cu desăvârşire. De fapt, din moment ce legiuitorul a preluat elementele esenţiale de drept penal substanţial din textul Deciziei-cadru (chiar dacă transpunerea nu a fost ad litteram – observându-se pe alocuri şi contribuţia personală a legiuitorului român), criticile ori aspectele pozitive ar trebui să fie într-o bună măsură asemănătoare.

[19] Privind prevenirea şi combaterea terorismului (Publicată în M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004).

[20] Pentru sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice (Publicată în M. Of. nr. 691 din 31 octombrie 2001).

[21] I. A. Stoia, op. cit., p. 15.

[22] În doctrină s-au ridicat semne de întrebare şi în ceea ce priveşte natura organizaţiilor internaţionale supuse discuţiei. S-a considerat (G. Schamps apud. I. A. Stoia, op. cit., p. 15) în acest sens, că acestea pot fi doar entităţi de drept public nu şi organizaţii neguvernamentale. Nu ne putem ralia unei asemenea opinii, fiind lipsită de un fundament juridic. Nu înţelegem cum s-a ajuns la o astfel de interpretate din momenct ce textul Deciziei-cadru nu oferă posibilitatea unei astfel de diferenţieri. Mai mult decât atât, considerăm neadecvat să excludem din sfera protecţiei oferite de Decizia-cadru entităţi private ce joacă un rol esenţial la nivel internaţional (e.g. diverse corporaţii multinaţionale). Prin urmare, considerăm că noţiunea de organizaţie internaţională cuprinde atât entităţile guvernamentale cât şi cele din sfera privată (aceeaşi opinie în A. Cassese, op. cit., p. 939).

[23] Anexarea unui mobil cu caracter politic la un scop special ce se transpune într-un final în obţinerea unui avantaj [“în favoarea entităţii juridice” – art. 2 lit. c din Legea nr. 535/2004] este potenţial criticabilă. În doctrină s-a remarcat pe bună dreptate că în ceea ce priveşte latura materială, terorismul nu se diferenţiază în mod categoric de criminalitatea organizată propriu-zisă. Această diferenţiere se poate însă realiza în baza unui element subiect şi anume un mobil de ordin politic, religios etc. Şi aceasta deoarece diferenţa dintre dintre cele două categorii se regăseşte în interesul de ordin pecuniar regăsit în cadrul criminalităţii organizate. Acest interes pecuniar însă este în principiu străin terorismului, acesta fiind caracterizat de un cu totul alt mobil. A se vedea în acest sens, K. Schmalenbach apud. T. Weigend, op. cit., p. 923-924; G. Erbel apud. E. Symeonidou-Kastanidou, op. cit., p. 22. Natura politică a scopului special însă, salvează într-o anumită măsură criteriul de individualizare al terorismului, deoarece datorită elementului politic, caracterul pecuniar este practic exclus. Un exemplu de cerere care să corespundă mobilului politic specific terorismului ar fi eliberarea unor deţinuţi (T. Weigend, op. cit., p. 923).

[24] Aceeaşi opinie în T. Weigent, op. cit., p. 923. Autorul sublinează că terorismul are la bază trei elemente: 1. Intenţia de a comite infracţiunea de bază (e.g. omor, distrugere etc.) 2. Scopul de a intimida populaţia ori de a constrânge o entitate la luarea unei decizii şi 3. Mobilul (motivul) de ordin politic ori ideologic. Un alt autor (B. Saul, The Curious Case of Motive…, precit., p. 1) sesizează inconsecvenţa legiuitorului în anumite sisteme prin aceea că mobilul politic, religios ori ideologic este privit fie ca o intenţie fie ca un scop (e.g. legislaţia din Australia). Cu toate acestea, elementele de ordin politic, religios, ideologic etc. se transpun în mobilul agentului, deoarece acesta îl determină în cele din urmă pe agent să acţioneze. Ori, această caracteristică este elementul cheie în vederea diferenţierii faţă de scopul special (cf. F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 468). Calificarea acestor elemente ca făcând parte din mobilul agentului este regăsită şi în practica judiciară în materia terorismului (e.g. R. c. Khawaja [2006]; o discuţie in extenso cu privire la acest caz de o însemnătate deosebită se poate găsi în W. W. Pue, R. Russo, The Problem of Official Discretion in Anti-Terrorism Law: A Comment on R. v. Khawaja, Review of Legal and Social Issues, vol. 24, 2008, p. 57 şi urm. – articol disponibil pe site-ul http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1029735, accesat pe data de 27 octombrie 2011).

[25] În literatura de specialitate făcându-se o delimitere fermă între scop şi mobil (vezi F. Streteanu, op. cit., p. 243). În doctrina mai veche (Tr. Pop, Drept penal comparat. Partea general, vol. II, Institutul de arte grafice Ardealul, Cluj, 1923, p. 359) s-a delimitat scopul de mobil prin aceea că mobilul creează rezoluţia, în timp ce scopul imprimă direcţia rezoluţiei create. Urmărind acest raţionament, ajungem chiar la teza propusă – şi anume la existenţa unui mobil special de natura politică ce se suprapune peste un scop special dat.

[26] În ideea în care deşi mobilul crează intenţia (rezoluţie infracţională), se analizează în mod distinct de aceasta. Vezi în acest sens B. McSherry, Terrorism Offences in the Criminal Code: Broadening the Boundaries of Australian Criminal Laws, New South Wales Law Journal, vol. 27, nr. 2, 2004, p. 360 (disponibil pe site-ul http://www.austlii.edu.au/au/journals/UNSWLawJl/2004/26.txt/cgibin/download.cgi/download/au/journals/UNSWLawJl/2004/26.pdf, accesat la data de 29 noiembrie 2011).

[27] Ibidem.

[28] C. Michaelsen, Antiterrorism Legislation in Australia: A Proportionate Response to the Terrorist Threat?, Studies in Conflict & Terrorism, vol. 24, nr. 4,  p. 324.

[29] Unde prin art. 1 parag. 1 se cere: a) identificarea posibilităţii de afectare gravă a unei ţări ori organizaţii internaţionale (pericol concret) şi b) identificarea unui scop special.

[30] Lipsa mobilului ori scopului special ca element al tipicităţii este întâlnită şi în alte instrumente juridice regionale. Spre exemplu, art. 1(2) din Arab Convention for the Suppression of Terrorism precizează în mod expres că motivul [mobilul] ori scopul special al agentului este irelevant. Vezi alte exemple în acest sens în A. Cassese, op. cit., p. 936 – la nota de subsol nr. 5.

[31] Fiind evident că o multitudine de acte teroriste nu sunt susceptibile să rezulte într-o astfel de atingere gravă adusă unui stat ori unei organizaţii internaţionale. Acest lucru însă, nu înseamnă că actul în sine, realizat cu scopul şi mobilul necesar, nu necesită calificat ca fiind un act terorist. În ceea ce ne priveşte, este foarte dificil de conceput o activitate teroristă susceptibilă să afecteze grav entităţile menţioate. Dacă în ceea ce priveşte o organizaţie internaţională, există un grad mai ridicat de probabilitate ca acest lucru să se realizeze, în privinţa statului, avem dubii serioase. În cele din urmă, până şi atacul din 11 septembrie asupra SUA nu a dus la o destabilizare a sistemului. Este adevărat că atacul a dus la decesul a peste 1000 de persoane, a cauzat pierderi economice importante şi a creat panică la nivelul SUA (cât şi la nivel international). În schimb, din moment ce SUA a avut posibilitatea de a riposta imediat, atestă faptul că nu a fost afectată într-un mod grav de respectivul act terorist. Cu toate acestea, exemplul este extrem de debatabil. În cele din urmă, noţiunea de afectare gravă se poate devedi problematică, ceea ce oferă criticilor un argument destul de important în ceea ce priveşte respectarea principiului legalităţii. A se vedea însă infra, în secţiunea referitoare la principiul proporţionalităţii.

[32] Aceeaşi critică în I. A. Stoia, op. cit., p. 15; E. Dumitriu, op. cit., p. 89.

[33] A. Cassese, op. cit., p. 939; E. MacDonald, G. Williams, op. cit., p. 31.

[34] A. Cassese, op. cit., p. 941.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Nu ne referim la art. 2 alin. 1 lit. a) şi b) deoarece acestea sunt criticabile din start, oferind practic o aplicabilitate mult prea extinsă normelor de incriminare.

[38] F. Allen apud. B. McSherry, op. cit., p. 364.