Teixeira de Castro c. Portugalia. Dreptul la un proces echitabil în contextul instigării provenite din partea agenţilor statului. Unele semne de întrebare

Sursa: Kevin Kerrigan, Right to a Fair Trial – Police Undercover Drugs Operation – Whether Amounting to Use of Agent Provacateur – Whether Use of Agent Provocateur Is Justifiable – Whether Admission of Such Evidence at Trial Deprived Application of Fair Hearing – Article 6 European Convention on Human Rights – Teixeira De Castro v. Portugal, Journal of Criminal Law, vol. 3, 1998, p. 255 şi urm.

În articolul supus discuţiei, autorul a analizat în mod succint cauza Teixeira De Castro c. Portugalia (1998) încercând să atragă atenţia în legătură cu anumite aspecte ce s-ar putea dovedi problematice în contextul încercării de a extrage din cuprinsul hotărârii acele repere susceptibile de a fi utilizate de către instanţele naţionale în materia agenţilor instigatori / provocatori.

I. Starea de fapt – p. 255-257

Doi agenţi ai statului (poliţişti), îmbrăcaţi în civil, l-au contactat pe VS – suspectat de faptul că este consumator şi traficant de droguri – în vederea identificării furnizorului acestuia (n.s. – reclamantul). Cei doi poliţişti s-au prezentat acestuia ca fiind cumpărători interesaţi de achiziţionarea unei cantităţi de haşiş. Deoarece VS s-a aflat în imposibilitatea de a pune la dispoziţie marfa cerută, aceştia i-au solicitat să găsească un furnizor de heroină. În acest context, VS a menţionat numele reclamantului, susţinând însă că doar un alt individ, FO, ştie unde locuieşte acesta. Ulterior, cei doi poliţişti împreună cu VS şi FO au mers la imobilul unde se presupunea că locuieşte reclamantul.

Întâlnirea cu reclamantul a avut loc în maşina agenţilor sub acoperire, acesta obligându-se faţă de agenţi că va obţine o cantitate de 20 g de heroină de la JPO. Respectiva cantitate de droguri a fost remisă agenţilor ulterior, acasă la VS. În momentul remiterii drogurilor, reclamantul, VS şi FO au fost arestaţi. JPO a fost arestat într-un moment ulterior.

Reclamantul a fost arestat preventiv, cererea acestuia de a fi eliberat pe motiv că a comis fapta în baza unei instigări / provocări din partea agenţilor sub acoperire a fost considerată ca fiind netemeinică. Soluţia de netemeinicie a fost confirmată ulterior de Curtea de Apel. Curtea Supremă portugheză a statuat în sensul că poliţiştii s-au comportat precum nişte agenţi instigatori, menţinând totuşi măsura preventivă. Argumentul invocat de instanţă fost acela că, menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv se dovedeşte ca fiind justificată deoarece asupra acestuia a fost totuşi găsită respectiva cantitate de droguri supusă discuţiei.

În primă instanţă, reclamantul a fost condamnat la 6 ani de închisoare cu executare. Instanţa şi-a motivat soluţia în baza următoarelor considerente (vezi p. 256):

– utilizarea agenţilor sub acoperire ori a agenţilor instigatori / provocatori nu este interzisă de legislaţia naţională atâta timp cât sacrificarea libertăţii individului este justificată de cadrul contextual în care fapta a fost săvârşită.

– comportamentul agenţilor nu a fost decisiv în ceea ce priveşte comiterea infracţiunii datorită implicării intermediarului VS. Cu toate acestea, instanţa a statuat faptul că soluţia s-a bazat în principal pe probele obţinute de cei doi agenţi sub acoperire.

Curtea Supremă a statuat de asemenea că dreptul la un proces echitabil conferit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a fost încălcat. Astfel, s-a considerat că agenţii sub acoperire, deşi au acţionat din proprie iniţiativă şi au insistat în mod repetat la VS în vederea punerii în contact cu  furnizorului acestuia (reclamantul), comportamentul acestora nu a fost unul impropriu.

După epuizarea căilor de atac interne, reclamantul s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor omului (la vremea aceea Comisia Europeană a Drepturilor Omului), solicitând acesteia să constate încălcarea art. 6 (dreptul la un proces echitabil), art. 3 (tratament degradant or inuman),   art. 8 (dreptul la viaţa privată şi de familie) şi art. 14 (discriminare) din Convenţie.

II. Soluţia Curţii Europene a Drepturilor Omului (Comisia) – p. 257-258

Curtea (Comisia) a considerat că doar art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat. Premisa acestei soluţii a fost aceea că în lipsa unei instigări din partea agenţilor sub acoperire, infracţiunea nu ar fi fost comisă de reclamant.

Reclamantul a susţinut în principal faptul că nu a mai fost condamnat anterior, iar în lipsa comportamentului agenţilor provocatori nu ar fi săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat. De asemenea, acesta a criticat lipsa unor investigaţii preliminare împotriva sa, cât şi absenţa unei supervizări / supravegheri din partea vreunei instanţe cu privire la activitatea agenţilor sub acoperire. În contradictoriu, s-a susţinut faptul că exista o predispoziţie a reclamantului de comitere a infracţiunii supusă discuţiei, motiv pentru care agenţii sub acoperire nu pot fi catalogaţi ca fiind agenţi instigatori / provocatori. Cu alte cuvinte, s-a invocat faptul că agenţii sub acoperire – prin comportamentul lor – nu au făcut decât să scoată la iveală o intenţie latentă şi pre-existentă a reclamantului, oferind aşadar doar oportunitatea săvârşirii infracţiunii. S-a încercat susţinerea acestui punct din vedere prin invocarea faptului că reclamantul s-a arătat imediat interesat de propunerea agenţilor sub acoperire, iar în momentul remiterii drogurilor, acesta deţinea o cantitate mai mare de droguri decât cea aflată la baza înţelegerii. Ca şi observaţie, ar necesita precizat că această ultimă chestiune (existenţa unei cantităţi de droguri suplimentare) nu a fost luată în considerare de Curte, din pricina lipsei de la dosarul cauzei a unor elemente care să sprijine această teză.

În motivarea soluţiei de constatare a încălcării dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, s-a avut drept premisă impermisibilitatea utilizării agenţilor instigatori / provocatori. Astfel, indiferent de interesul public, s-a constatat că obţinerea unor probe ca urmare a unei instigări din partea agenţilor sub acoperire afectează la modul general dreptul la un proces echitabil. Această constatare nu se află în contradicţie cu jurisprudenţa anterioară (cauza Van Mechelen şi alţii c. Olanda – 1997) unde s-a conchis că materia admisibilităţii probelor rămâne doar la latitudinea instanţelor naţionale. Lipsa unei contradicţii în acest sens se datorează faptului că modul în care au fost obţinute probele ce au stat la baza condamnării reclamantului, afectează dreptul la un proces echitabil în ansamblul său.

Întrebarea esenţială a fost însă aceea dacă agenţii sub acoperire şi-au depăşit ori nu acest statut, ajungând astfel să acţioneze precum nişte agenţi instigatori / provocatori. În acest sens, Curtea a reţinut următoarele:

– activitatea agenţilor sub acoperire nu a fost autorizată ori supravegheată de către un judecător.

– agenţii sub acoperire nu aveau niciun motiv plauzibil de a-l suspecta pe reclamant ca fiind un traficand de droguri. Relevante în acest sens au fost lipsa antecedentelor penale, lipsa unor investigaţii preliminare îndreptate împotriva reclamantului şi nu în ultimul rând, faptul că acesta nici măcar nu a fost cunoscut de către agenţi – primul contact cu aceştia fiind realizat prin intermediul lui VS şi a lui FO.

– drogurile nu au fost ţinute acasă la reclamant, acestea fiind obţinute de la JPO care la rândul său le-a obţinut de la o terţă persoană. Mai mult decât atât, nu s-a probat faptul că reclamantul deţinea asupra sa în momentul remiterii drogurilor o cantitate de droguri peste cea solicitată de agenţii sub acoperire. Prin urmare, în lipsa unei cantităţi suplimentare, nu s-a putut constata conturarea unei rezoluţii infracţionale dincolo de limitele trasate de comportamentul instigator.

– agenţii sub acoperire nu au avut un comportament pasiv, aceştia exercitând asupra reclamantului o influenţă susceptibilă de a fi caracterizată ca fiind o incitare la săvârşirea faptei supusă discuţiei.

III. Scurte consideraţii – p. 259 şi urm.

1. a fost activitatea agenţilor sub acoperire supervizată de un judecător / instanţă?

2. au avut agenţii sub supraveghere un motiv întemeiat pentru a-l suspecta pe reclamant?

3. a fost începută o investigaţie preliminară împotriva reclamantului?

4. a fost reclamantul cunoscut de către autorităţi?

5. este rezonabil (posibil) a se crede că infracţiunea urmă să fie comisă şi în lipsa intervenţiei supusă discuţiei?

În opinia autorului (a se vedea p. 259), soluţia Curţii a depins în principal de răspunsul ce putea fi oferit acestor întrebări. Totuşi, chiar dacă aceste întrebări se pot dovedi esenţiale, datorită faptului că în speţă toate răspunsurile au fost negative, se iveşte o nouă problemă în identificarea unor elemente certe în vederea oferirii unei distincţii între agentul sub acoperire şi agentul instigator / provocator. În ce măsură un raspuns pozitiv – la una dintre aceste întrebări –  ar fi fost în măsură să ofere contur unei soluţii diametral opuse? Cu alte cuvinte, pentru încălcarea art. 6 din Convenţie este necesar ca toate aceste întrebări să aibă un răspuns negativ (cumul absolut de factori) ori este suficient ca doar câteva dintre acestea să necesite un astfel de răspuns (cumul relativ de factori)? Iar dacă suficient este un cumul relativ de factori, cum se va aprecia conţinutul acestuia? Curtea nu a fost deloc explicită în acest sens. Prin urmare, autorul se întreaba pe bună dreptate (ibidem) dacă soluţia ar fi fost diferită în contextul în care activitatea agenţilor ar fi fost autorizată şi supravegheată de către un judecător / instanţă ori ar fi existat o investigaţie preliminară începută împotriva reclamantului.

De asemenea, autorul observă faptul că un alt element avut în vedere de Curte a fost acela că reclamantul nu a deţinut iniţial drogurile respective (p. 259-260). Prin urmare, ar fi interesat de aflat în ce măsură existenţa unor elemente probatorii – obţinute în mod distinct de activitatea agenţilor sub acoperire – şi care să ateste ocupaţia reclamantului – aceea de traficand de droguri – putea duce per se la o soluţie contrară celei oferite în această speţă.

O altă abordare posibilă ar fi aceea de a considera că soluţia a avut la bază două analize (p. 260):

1. dacă agenţii sub acoperire au acţionat în mod activ în vederea încurajării reclamantului de a comite infracţiunea şi

2. dacă acţiunea ar fi fost comisă de reclamant în lipsa activităţii agenţilor.

Această abordare se apropie mai mult modelele existente în common law, unde se apelează fie la un criteriu subiectiv (predispoziţia individului la respectivul comportament infracţional), fie la unul obiectiv (comportamentul activ al agenţilor, caracterizat prin încercări repetate de convingere), fie la un criteriu mixt. Totuşi, nu se poate desprinde cu exactitate în ce măsură Curtea a dorit să se bazeze pe criteriul subiect, obiectiv ori mixt. Un model teoretic adecvat este cu atât mai necesar cu cât, de multe ori, activitatea agenţilor sub acoperire devine total ineficientă în lipsa unui comportament pro-activ. Totuşi, rămâne de văzut până unde se poate întinde un asemenea comportament.

Cuvinte cheie: agent instigator, agent provocator, art. 6 din conventia europeana a drepturilor omului, CEDO, conventia europeana a drepturilor omului, dreptul la un proces echitabil, inadmisibilitatea probelor, instigare, Teixeira De Castro c. Portugalia

Materiale conexe: