Unele aspecte posibil controversate în legătură cu privilegiul contra autoincriminării (dreptul la tăcere). Partea I – Penalmente relevant - analize de drept penal

  • Abonează-te


  • Unele aspecte posibil controversate în legătură cu privilegiul contra autoincriminării (dreptul la tăcere). Partea I


    Sursa: Claus Roxin, Involuntary self-incrimination and the right to privacy in criminal proceedings, Israel Law Review, vol. 74, 1997, p. 74 şi urm.

    Considerăm necesar să facem trimitere la câteva observaţii avute în vedere de Claus Roxin – unul dintre cei mai apreciaţi doctrinari germani în domeniul ştiinţelor juridice – în momentul în care a analizat unele aspecte referitoare la privilegiul contra autoincriminării şi dreptul la viaţă privată. Menţionăm însă că nu cunoaştem noul curent doctrinar ori jurisprudenţial în dreptul german, motiv pentru care unele trimiteri jurisprudenţiale ori aprecieri doctrinare ar putea fi în momentul de faţă depăşite de noile orientări în materie. Cu toate acestea, concluziile oferite de un asemenea reputat doctrinar nu pot fi trecute cu vederea, indiferent de faptul că de la publicarea acestui material au trecut 15 ani.

    1. Excepţie de la interdicţia de a utiliza tăcerea acuzatului împotriva acestuia

    Ab initio, Roxin achiesează opiniei potrivit căreia tăcerea acuzatului nu poate deveni probă incriminatorie împotriva acestuia cu toate că ar putea părea bizar ca o persoană nevinovată să păstreze tăcerea într-un asemenea context (este citată în acest sens şi practică judiciară germană – BGH, StrV (1988) 239; (1989) 383; OLG Duisseldorf, MDR (1988) 796 – a se vedea C. Roxin, op. cit., p. 75).

    Cu toate acestea, autorul agreează o excepţie de la această regulă, aparută în practica judiciară. S-a considerat (BGHSt 20, 2986 apud C. Roxin, op. cit., p. 75-76) în acest sens că exercitarea consimţământului de a oferi declaraţii şi oferirea acestora de către acuzat (oferirea unei declaraţii generale) face ca tăcerea acestuia asupra anumitor aspecte particulare în legătură cu care este întrebat pot produce consecinţe negative. Argumentul invocat este acela că în momentul în care acuzatul acceptă să ofere o probă (prin intermediul declaraţiei), acceptă în mod implicit ca respectiva declaraţie să fie evaluată (C. Roxin, op. cit., p. 76). Prin urmare, dacă în baza declaraţiei necesită formulată o anumită concluzie, autorul consideră necesar ca la baza concluziilor formulate să se afle întreaga atitudine a acuzatului. Cu alte cuvinte, în opinia autorului, important este nu doar ce s-a afirmat ci şi ce s-a omis în momentul în care a fost formulată o întrebare în legătură cu un anumit aspect particular (Ibidem).

    Nu putem achiesa unui asemenea punct de vedere. În cele din urmă, prin acceptarea unei asemenea concluzii am lipsi de conţinut privilegiul contra autoincriminării. Prin acesta se oferă acuzatului posibilitatea de a nu oferi suport organelor judiciare împotriva propriei persoane. Or, acuzatul poate fi pus în situaţia de a oferi un asemenea suport doar într-un anumit punct al declaraţiei, moment de la care privilegiul contra autoincriminării ar trebui să producă efecte. Faptul că acesta este de acord să ofere o declaraţie generală organelor judiciare nu implică renunţarea la dreptul de a nu oferi declaraţii autoincriminatorii.

    Necesită acceptat în acest sens faptul că, strategia acuzatului poate fi aceea de a induce în eroare organele judiciare, încercând să creeze aparenţa unei colaborări cu acestea din urmă. În momentul în care această colaborare – benefică celui pus sub acuzare – îl pune în situaţia de a se autoincrimina, tăcerea nu poate (nu ar trebui) produce niciun efect juridic. Ar mai fi de precizat că atât autorul cât şi soluţiile de practică judiciară citate de acesta se referă doar la tăcerea acuzatului în timpul unei declaraţii generale. Ei bine, ne întrebăm dacă această concluzie ar fi fost aceeaşi în măsura în care în loc de tăcere am fi discutat despre continuarea declaraţiei prin inducerea în eroare a organelor judiciare. Practic, în acest caz, inculpatul creează mai multe piedici autorităţilor decât prin păstrarea tăcerii. Dar inducerea în eroare de către o persoană pusă sub acuzare este la rândul ei acoperită de privilegiul contra autoincriminării. Prin urmare, de ce o persoană care oferă declaraţii doar pentru a induce în eroare organele judiciare este protejată de privilegiul supus discuţiei, în timp păstrarea tăcerii într-un anumit moment al luării declaraţiei este susceptibilă să se întoarcă împotriva acesteia?

    2. Aducerea la cunoştinţă a dreptului de a nu da declaraţii

    Este acceptat că lipsa unei încunoştinţări în acest sens atrage inadmisibilitatea probei supusă discuţiei (BGHSt 1992, 38,214 apud C. Roxin, op. cit., p. 77). Cu toate acestea, autorul face trimitere la un aspect problematic apărut în practica judiciară. Astfel, s-a pus problema dacă o declaraţie va fi ori nu admisibilă ca mijloc de probă în măsura în care există un dubiu cu privire la evidenţierea dreptului la tăcere de către organele judiciare (BGHSt 1992, 38, 224 apud C. Roxin, op. cit., p. 77).

    O primă variantă ar fi aceea de a respinge aplicabilitatea principiului in dubio pro reo, deoarece în acest caz dubiul nu planează asupra vinovăţiei ci doar asupra unui posibil viciu de procedură (aducerea la cunoştinţa acuzatului că acesta are dreptul de păstra tăcerea). În baza acestui raţionament, declaraţia ar urma să fie admisă ca mijloc de probă.

    În sens contrar, s-ar putea susţine faptul că respectarea demnităţii umane şi a dreptului la un proces echitabil în general nu ar trebui să fie privit ca fiind mai puţin important decât un posibil dubiu în legătură cu vinovăţia acuzatului (C. Roxin, op. cit., p. 78). În baza acestui raţionament, Roxin susţine că efectele principiului in dubio pro reo ar trebui aplicate mutatis mutandis şi în această ipoteză (Ibidem).

    De remarcat totuşi, că o asemenea ipoteză este greu de întâlnit în practică.

    3. Autoincriminarea involuntară

    Roxin statuează faptul că în practica judiciară germană utilizarea testului cu poligraf (a detectorului de minciuni) este inadmisibilă (BGHSt 5, 332 apud C. Roxin, op. cit., p. 79). Argumentul este acela că prin utilizarea unui astfel de instrument se înregistrează anumite date cu privire la respiraţia şi tensiunea arterială a acuzatului ce ajută la formarea unei concluzii, aceasta urmând a fi folosită ca mijloc de probă. Or, în opinia autorului, acest proces aduce atingere privilegiului contra autoincriminării (C. Roxin, op. cit., p. 79).

    În ceea ce ne priveşte, indiferent dacă acest instrument este acceptat ori nu ca fiind un mijloc de probă, concluzia formulată supra îşi păstrează relevanţa. Să presupunem că într-o anumită ipoteză acuzatul refuză să fie supus unui asemenea test. În măsura în care există dispoziţii procedurale prin care acesta poate fi obligat să se conformeze, suntem de părere că privilegiul contra autoincriminării este încălcat. În lipsa unor asemenea dispoziţii procedurale, se pune întrebarea dacă refuzul acuzatului poate echivala cu o tăcere susceptibilă de a se întoarce împotriva acestuia. În acest context, susţinem opinia conform căreia în această ipoteză particulară ar fi încălcat dreptul la tăcere.

    4. Obţinerea unor probe indirecte

    În practica judiciară germană s-a pus problema dacă o probă indirectă obţinută ca urmare a unei declaraţii inadmisibile oferite de acuzat este la rândul ei inadmisibilă ori aceasta poate fi folosită în procesul penal. Soluţia a fost aceea că probele indirecte obţinute în acest mod sunt admisibile (BGHSt 34, 362 apud C. Roxin, op. cit., p. 80). În speţă, un informator s-a infiltrat în celula acuzatului, aflat în stare de arest preventiv. Acesta l-a convins pe acuzat să i se destăinuie în legătură cu infracţiunea pentru care se făcea vinovat, toate informaţiile fiind transmise ulterior organelor judiciare. Instanţa a considerat în principiu că declaraţiile oferite de acuzat sunt inadmisibile ca probă în procesul penal. Totuşi, aceasta a statuat că informaţia conform căreia în săvârşirea infracţiunii acuzatul a beneficiat de ajutorul unui complice reprezintă o probă indirectă ce poate fi utilizată în procesul penal. În baza acestui considerent, complicele a fost audiat ca martor, iar în baza declaraţiei acestuia acuzatul a fost condamnat.

    Motivarea instanţei a fost aceea că poliţia putea identifica martorul şi prin alte mijloace iar utilizarea probelor indirecte sunt necesare în vederea combaterii eficiente a criminalităţii. Roxin respinge însă acest punct de vedere, susţinând faptul că prin utilizarea acestui mecanism, privilegiul contra autoincriminării este lipsit de conţinut – organele judiciare putând să ocolească cu uşurinţă sfera de aplicabilitate a acestuia (C. Roxin, op. cit., p. 81). De asemenea, argumentul potrivit căruia prin acest mecanism se poate combate într-un mod mai eficient fenomenul infracţional este respins de autor, acesta susţinând pe bună dreptate că interesul public ar ajunge în acest mod să atragă inaplicabilitatea in abstracto a privilegiului supus discuţiei (Ibidem). Nu în ultimul rând, s-a susţinut faptul că posibilitatea de obţinere a respectivei probe prin alte mijloace nu este susceptibilă de a fi invocată ca şi argument în vederea admisibilităţii probei indirecte. În cele din urmă – afirmă autorul – această posibilitate teoretică există în majoritatea cazurilor (Ibidem).

    În ceea ce ne priveşte, nu putem decât să achiesăm la argumentele oferite de Roxin şi la concluzia formulată de acesta. Observăm însă că teza contrară este susţinută şi în doctrina autohtonă (a se vedea în acest sens R. Chiriţă, Dreptul la un proces echitabil, tom. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 310).  Astfel, având drept premisă o speţă din common law  (Privy Council, dec. Lam Chi-Ming c. R. 1991 apud R. Chiriţă, op. cit., p. 310), s-a susţinut că dintr-o declaraţie luată cu încălcarea privilegiului contra autoincriminării se poate afla despre existenţa unei arme, fără a exista riscul ca aceasta să fie considerată ca fiind inadmisibilă ca probă în momentul în care este găsită de autorităţi.  Este evident că şi în acest caz exista posibilitatea teoretică ca prin intermediul unor alte mijloace să se afle despre existenţa armei. Totuşi, acest lucru nu poate atrage de la sine admisibilitatea unei probe obţinute ca urmare a încălcării privilegiului contra autoincriminării. Ar fi însă de discutat dacă această admisibilitate ar trebui respinsă de plano. În măsura în care este evident că autorităţile aveau la îndemână alte mijloace prin care ar fi ajuns mai mult ca sigur la respectiva probă indirectă, fără a depune în acest sens eforturi considerabile, am putea accepta posibilitatea ca respectiva probă să fie declarată admisibilă.

    Partea a II-a a acestui material va fi publicată ulterior.

    The following two tabs change content below.
    Avocat, Baroul Cluj Avocat specializat în drept penal, îndeosebi infracţiuni de criminalitate organizată precum cele informatice. tel. 0748.149.840 / Email: contact@zlati.legal / george.zlati@protonmail.com Cărţi publicate: Codul de procedură penală comentat, ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2020 (coautor, coordonator Mihail Udroiu) Noul Cod penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 (în colaborare cu Sergiu Bogdan şi Doris Alina Şerban) Articole relevante (selecţie): 1. Sancţionarea accesului neautorizat la o reţea wireless şi utilizarea fără drept a serviciului de Internet. Analiză de lege lata, lege ferenda, cu trimitere la elemente de drept comparat - Caiete de drept penal, nr. 2/2011 2. Problematica violenţei exercitate într-un joc sportiv (II). Răspunderea penală a participanţilor la jocul sportiv - Caiete de drept penal, nr. 3/2011 3. Unele consideraţii cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 5 lit. b) şi e) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Pandectele Române, nr. 9/2012 4. Unele aspecte în legătură cu infracţiunile informatice din perspectiva legislaţiei în vigoare, precum şi a noului Cod penal, Dreptul, nr. 10/2012 5. Dematerializarea obiectului material al infracţiunii în contextul evoluţiei tehnologice şi consecinţele acesteia, Dreptul, nr. 9/2013 6. Percheziţia sistemelor informatice şi a mijloacelor de stocare a datelor informatice (I), Caiete de drept penal, nr. 3/2014; 7. Percheziţia sistemelor informatice şi a mijloacelor de stocare a datelor informatice (II), Caiete de drept penal, nr. 4/2014; 8. Legitima apărare şi starea de necesitate în domeniul criminalităţii informatice (I), Dreptul, nr. 4/2015; 9. Legitima apărare şi starea de necesitate în domeniul criminalităţii informatice (II), Dreptul, nr. 5/2015. 10. Privilegiul contra autoincriminării şi criptografia, Penalmente Relevant, nr. 1/2016 11. Frauda informatică. Aspecte controversate, Caiete de Drept penal, nr. 4/2018

    Materiale conexe:

    Adaugaţi un comentariu

    Mailul Dvs. NU va fi făcut public. Completaţi câmpurile obligatorii *

    *
    *