Statele Unite c. Luisi (1st Cir. 2007). Instigarea din partea statului prin intermediul unui intermediar. Aplicabilitatea instituţiei agentului provocator – Penalmente relevant - analize de drept penal

  • Abonează-te


  • Statele Unite c. Luisi (1st Cir. 2007). Instigarea din partea statului prin intermediul unui intermediar. Aplicabilitatea instituţiei agentului provocator


    Sursa: Thomas J. Leonardo, Derivative Entrapment Defense Applies When Government Agent Acts Through Unsuspecting Middleman to Induce Targeted Defendant- United States v. Luisi, 482 F.3d 43 (1st Cir. 2007), Suffolk University Law Review, vol. 41, 2007-2008, p.  379 şi urm.

    Supunem discuţiei o speţă apărută în dreptul common law Statele Unite c. Luisi (1st Cir. 2007) – ce prezintă importanţă practică referitor la problematica agenţilor provocatori (pentru o analiză sumară a modului în care CEDO a tratat această chestiune, se poate vedea aici un material publicat anterior).

    I. Aspecte preliminare

    Înainte de a menţiona starea de fapt în cauza Statele Unite c. Luisi şi ce soluţie a oferit instanţa prin referire la posibilitatea identificării unei  provocări din partea agenţilor statului printr-un agent intermediar, apreciem ca fiind necesară o scurtă incursiune în soluţiile regăsite în practica judiciară a SUA înainte de acest moment.

    În primul rând, într-o cauză (Sherman c. Statele Unite, 1958 – citată în T. J. Leonardo, op. cit., p. 381) Curtea Supremă a statuat că pentru a putea discuta despre o provocare din partea statului este necesar să fie îndeplinite două condiţii. Ca şi primă condiţie, trebuie identificată o acţiune necorespunzătoare din partea statului. Ca şi condiţie secundă, este necesar ca această acţiune să-i formeze acuzatului o rezoluţie infracţională care nu s-ar fi format în lipsa respectivei intervenţii. Cu alte cuvinte, este necesar ca acuzatul să nu fi avut o predispoziţie de a comite respectiva faptă. Necesită totuşi precizat că  discuţiile doctrinare rămân cât se poate de încinse în legătură cu criteriile în baza cărora necesită analizată instituţia agentului provocator.

    Nu dorim să întrăm în detalii în acest sens, însă nu putem să nu observăm că acele soluţii de practică judiciară ce pun accentul doar (ori îndeosebi) pe predispoziţia acuzatului de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală sunt departe de a fi un etalon demn de urmat. Susţinem acest lucru deoarece, din punctul nostru de vedere, predispoziţia nu implică per se certitudinea că în lipsa unei intervenţii din partea statului, acuzatul şi-ar fi format o rezoluţie infracţională în legătură cu comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

    De asemenea, acordarea unei importanţe sporite acestui element subiectiv ar trebui să atragă de la sine necesitatea identificării unor criterii clare în baza cărora să se poată delimita o predispoziţie susceptibilă să transforme ingerinţa statului prin agenţi provocatori într-un act licit şi o predispoziţie generală de a comite anumite fapte prevăzute de legea penală. Or, cel puţin până în acest moment, aceste criterii clare nu au fost stabilite în doctrină şi cu atât mai mult nu au fost evidenţiate în practica judiciară.

    Consecinţa acestui fapt devine aşadar una problematică, deoarece predispoziţia infracţională ajunge să fie interpretată într-un mod arbitrar. De exemplu, simplul fapt că acuzatul a mai comis alte infracţiuni similare în trecut, ar putea părea – în lipsa unor criterii suplimentare clare – că elementul subiectiv al predispoziţiei este îndeplinit (a se vedea în acest sens cauza Jacobson c. Statele Unite, 1992 – citată în T. J. Leonardo, op. cit., p. 381 la nota de subsol nr. 24). Dincolo de aceste aspecte, apreciem că indiferent de predispoziţia acuzatului, anumite acţiuni ale agenţilor statului ar trebui să fie suficiente prin ele însele să sublinieze identificarea unei provocări ilicite.

    În cauza Statele Unite c. Gendron (1994), instanţa a apreciat în mod just că o conduită din partea agenţilor statului devine improprie când crează un avantaj nedrept prin depăşirea stadiului de oferire a unei simple oportunităţi de comitere a infracţiunii. Se poate aşadar observa, că în baza acestei concluzii, oferirea unei simple oportunităţi de a comite o faptă prevăzută de legea penală nu va putea atrage de plano aplicabilitatea instituţiei agentului provocator. Aşadar, chiar în lipsa unei predispoziţii iniţiale, dacă oferirea oportunităţii de comitere a infracţiunii duce la conturarea reazoluţiei infracţionale în sarcina acuzatului, nu vom mai putea discuta despre o provocare.

    Dincole de aceste aspecte însă, extrem de problematică este ipoteza în care acuzatul ajunge să comită o infracţiune, fiind provocat în mod direct nu de agenţi ai statului ci de agenţi intermediari. Este de văzut dacă în acest caz, instituţia agentului provocator îşi mai găseşte ori nu aplicabilitatea.

    II. Starea de fapt în cauza Statele Unite c. Luisi (p. 379-380)

    Autorităţile americane (în speţă FBI-ul) au iniţiat o investigaţie avându-l drept subiect pe Robert Luisi, un membru al grupării “La Cosa Nostra”. În vederea eficientizării investigaţiei, autorităţile au recrutat un alt membru al grupării Ronald Previteîn calitate calitate de informator plătit. Sub îndrumarea FBI-ului, d-ul Previte l-a prezentat pe acuzat lui Michael McGowan. Acesta din urmă, era la momentul respectiv agent sub acoperire al FBI. După acel moment, acuzatul a început să tranzacţioneze cu McGowan diverse bunuri furate.

    La un moment dat, Previte l-a îndemnat pe acuzat să accepte din partea agentului sub acoperire McGowan diamante în schimbul unei cantităţi de cocaină – ce urma să fie oferită de d-nul Luisi. La întâlnirea unde s-au discutat toate aceste aspecte a participat şi capul grupării “La Cosa Nostra” – Joseph Merlino. Acesta nu i-a solicitat însă acuzatului să efectueze schimbul. Este de precizat că deşi d-ul Luisi a acceptat iniţial schimbul în cauză, acesta a refuzat ulterior să livreze cantitatea de cocaină cerută de agentul sub acoperire, în ciuda solicitărilor repetate ale acestuia de a încheia tranzacţia.

    În încercarea de a remedia această situaţie, Previte l-a informat pe liderul grupării – Joseph Merlino – că acesta ar urmă să aibă de câştigat de pe urmă acestei tranzacţii. Drept urmare, Previte a insistat asupra lui Merlino, ca acesta să-i solicite subalternului său încheierea tranzacţiei cu agentul sub acoperire. În urma acestei solicitări, acuzatul a realizat trei tranzacţii având drept obiect cantităţi de cocaină. De fiecare dată, furnizorul a fost d-ul Luisi, iar cumpărătorul agentul sub acoperire al FBI (Michael McGowan).

    Fiind arestat şi trimis în cele din urmă în judecată, acuzatul a invocat faptul că Previte a acţionat precum un agent instigator. Argumentul a fost acela că, dată Previte nu l-ar fi convins pe Merlino să-i ordone efectuarea tranzacţiilor în cauză, el nu ar fi săvârşit faptele pentru care se face vinovat. Acuzatul a declarat în acest sens că nu a avut altă alternativă decât să îndeplinească ordinul primit de la capul grupării “La Cosa Nostra”.

    III. Soluţia primei instanţei (p. 379-380)

    Este de precizat că discuţia privind agentul instigator prin trimitere la presiunile făcute de un intermediar aflat sub controlul statului a mai făcut obiectul unor discuţii în jurisprudenţă, considerându-se în acest sens că instituţia agentului instigator este aplicabilă în contextul în care un agent al statului dirijează un intermediar (o terţă persoană) în vederea exercitării unor presiuni asupra acuzatului (a se vedea în acest sens Statele Unite c. Washington, 1997 – citată la p. 379). Alte instanţe însă, au statuat că în măsura în care intermediarul nu cunoştea că acţionează sub coordonarea statului, acesta nu poate fi privit ca fiind un agent instigator (a se vedea în acest sens Statele Unite c. Squillacote, 2000 sau  Statele Unite c. Thickstun, 1997- citate la p. 382). Tot în vederea respingerii tezei agentului provocator, instanţele au considerat că pentru existenţa provocării este necesar un contact direct între acuzat şi agenţii statului (a se vedea în acest sens Statele Unite c. Martinez, 1992 şi Statele Unite c. Emmert, 1987 – citate la p. 382, nota de subsol nr. 27).

    Prima instanţă a apreciat însă că instituţia agentului instigator nu-l poate viza pe Merlino, din moment ce persoana care l-a convins pe acesta să-i ordone acuzatului realizarea tranzacţiilor era doar un subordonat. Prin urmare, din moment ce s-a considerat că Previte nu-i putea cere şefului său să acţioneze într-un anume fel, singurele relaţii relevante din perspectiva instituţiei agentului instigator au rămas cele între Previte (informatorul plătit al FBI), McGowan (agentul sub acoperire al FBI) şi Luisi (acuzatul). Or, aşa cum reiese din starea de fapt, deşi atât Previte cât şi McGowan au încercat să-l convingă pe acuzat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, acesta a refuzat. Începerea activităţii infracţionale supuse discuţiei a avut loc doar după ce şeful acuzatului, Merlino, i-a solicitat expres acuzatului realizarea tranzacţilor având drept obiect anumite cantităţi de cocaină.

    IV. Soluţia instanţei de apel (p. 380-381)

    În apel, s-a ajuns la o concluzie diametral opusă. Astfel, instanţa a considerat că instituţia agentului instigator îi este aplicabiliă şi lui Merlino, cu toate că informatorul plătit al FBI – d-ul Previte – doar i-a sugerat acestuia să-i ordone acuzatului finalizarea tranzacţiei.

    Analiza prezintă un anumit grad de dificultate deoarece Merlino nu cunoştea în ce calitate acţionează d-ul Previte. De aceea, la prima vedere există tentaţia de a considera faptul că ordinul dat de Merlino acuzatului nu implică o provocare din partea statului. Cu toate acestea, ordinul dat de Merlino acuzatului s-a datorat presiunilor făcute de agenţii statului prin intermediul unui intermediar ce cunoştea că acţionează în respectiva calitate (a se vedea trimiterile jurisprudenţiale făcute la p. 382). 

    Este aşadar evident că Previte a acţionat sub instrucţiunile agenţilor statului (criteriu evidenţiat în cauza Statele Unite c. Washington – citată la p. 382, nota de subsol nr. 29) şi nu în mod independent faţă de planul oferit de aceştia în vederea provocării acuzatului (criteriu evidenţiat în cauza Statele Unite c. Bradley, 1987 – citată în p. 382, nota de subsol nr. 30). Spre exemplu, în cauza Bradley, agentul intermediar a provocat o altă persoană decât cea vizată de agenţii statului. Prin urmare, s-a considerat că acuzatul nu a fost provocat de un agent al statului ori de un intermediar ce a acţionat sub controlul acestuia.

    În speţa de faţă, se pune întrebarea dacă este rezonabil a se considera că Merlino a acţionat nu în mod independent, ci sub coordonarea agenţilor statului prin intermediul unui intermediar – d-ul Previte. Răspunsul ar fi unul greu de conturat, deoarece Merlino nu cunoştea în ce calitate acţionează. Pe de altă parte, a ignora relaţia dintre agentul statului şi informatorul Previte, cât şi relaţia dintre acest informator şi d-ul Merlino ar crea o posibilă breşă susceptibilă de a fi utilizată în vederea negării efectelor instituţiei agentului provocator. Astfel, deşi este clar că între Merlino şi agentul sub acoperire nu a existat un raport direct, acest raport a existat între Merlino şi informatorul FBI. Prin urmare, din moment ce informatorul a acţionat precum un agent al statului, s-ar putea aprecia că a existat totuşi o relaţie directă între stat şi intermediarul Merlino, cu toate că acesta din urmă nu a cunoscut acest aspect.

    A ignora aceste relaţii, înseamnă a permite statului să utilizeze intermediari în vederea obligării (de exemplu, prin ameninţare) altor intermediari, ca aceştia din urmă să acţioneze – în necunoştinţă de cauză – în vederea provocării anumitor persoane determinate.

    În ceea ce ne priveşte, această discuţie ar merita o analiză doctrinară in extenso, în vederea identificării unei teorii adecvate, susceptibile să ofere un tratament unitar multiplelor ipoteze ce se pot contura în practică.

    The following two tabs change content below.
    Avocat, Baroul Cluj Avocat specializat în drept penal, îndeosebi infracţiuni de criminalitate organizată precum cele informatice. tel. 0748.149.840 / Email: contact@zlati.legal / george.zlati@protonmail.com Cărţi publicate: Codul de procedură penală comentat, ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2020 (coautor, coordonator Mihail Udroiu) Noul Cod penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 (în colaborare cu Sergiu Bogdan şi Doris Alina Şerban) Articole relevante (selecţie): 1. Sancţionarea accesului neautorizat la o reţea wireless şi utilizarea fără drept a serviciului de Internet. Analiză de lege lata, lege ferenda, cu trimitere la elemente de drept comparat - Caiete de drept penal, nr. 2/2011 2. Problematica violenţei exercitate într-un joc sportiv (II). Răspunderea penală a participanţilor la jocul sportiv - Caiete de drept penal, nr. 3/2011 3. Unele consideraţii cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 5 lit. b) şi e) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Pandectele Române, nr. 9/2012 4. Unele aspecte în legătură cu infracţiunile informatice din perspectiva legislaţiei în vigoare, precum şi a noului Cod penal, Dreptul, nr. 10/2012 5. Dematerializarea obiectului material al infracţiunii în contextul evoluţiei tehnologice şi consecinţele acesteia, Dreptul, nr. 9/2013 6. Percheziţia sistemelor informatice şi a mijloacelor de stocare a datelor informatice (I), Caiete de drept penal, nr. 3/2014; 7. Percheziţia sistemelor informatice şi a mijloacelor de stocare a datelor informatice (II), Caiete de drept penal, nr. 4/2014; 8. Legitima apărare şi starea de necesitate în domeniul criminalităţii informatice (I), Dreptul, nr. 4/2015; 9. Legitima apărare şi starea de necesitate în domeniul criminalităţii informatice (II), Dreptul, nr. 5/2015. 10. Privilegiul contra autoincriminării şi criptografia, Penalmente Relevant, nr. 1/2016 11. Frauda informatică. Aspecte controversate, Caiete de Drept penal, nr. 4/2018

    Materiale conexe:

    Adaugaţi un comentariu

    Mailul Dvs. NU va fi făcut public. Completaţi câmpurile obligatorii *

    *
    *