Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Cauza Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa c. Radu (C‑396/11)

Avocatul general a prezentat recent concluziile în cauza Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa c. Radu (C‑396/11). Ca un prim aspect, Curtea nu s-a pronunţat încă în legătură cu întrebările preliminare ridicate de Curtea de Apel Constanţa. Totuşi, concluziile avocatului general sunt extrem de importante, deoarece nu de puţine ori, Curtea a avut o abordare similară.

Întrebările formulate au vizat modul în care ar trebui interpretată Decizia‑cadru 2002/584/JA privind mandatul european de arestare.

I. În fapt, domnul Radu a invocat în faţa Curţii de Apel argumente în vederea susţinerii punctului său de vedere conform căruia mandatele europene de arestare nu ar trebui executate (vezi parag. 23).

În primul rând, acesta a susţinut faptul că după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, atât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia) cât şi Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (Carta) au devenit parte integrantă a dreptului UE. În consecinţă, acesta a apreciat că decizia-cadru privind mandatul european de arestare necesită interpretată şi în funcţie de prevederile acestor două instrumente.

În al doilea rând, acesta a considerat că ˝procedurile prin intermediul cărora statele membre pun în aplicare această decizie nu sunt coerente şi atrage atenţia asupra condiţiei reciprocităţii în executarea mandatelor de arestare între statul membru emitent şi statul membru de executare˝ (parag. 23).

Nu în ultimul rând,  domnul Radu a concluzionat în sensul că nerespectarea Convenţiei şi a Cartei reprezintă un motiv de neexecutare a mandatelor europene de arestare. Aceasta întrucât, statul care este pus în situaţia de a executa mandatul în cauză, trebuie să stabilească în ce măsură statul emitent a respectat drepturile şi garanţiile prevăzute de Convenţie şi Cartă.

II. Întrebările preliminare formulate de Curtea de Apel au vizat în principal următoarele aspecte:

1. Dacă normele prevăzute în Convenţie şi Cartă constituie norme juridice primare ale UE, cuprinse în tratatele constitutive.

2. Dacă executarea mandatului fără acceptul persoanei faţă de care acesta a fost emis constituie o ingerinţă asupra dreptului la libertate individuală, drept ce decurge din prevederile Convenţiei / Cartei.

3. Dacă autorităţile judiciare pot respinge cererea de predare atunci când se contată neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor desprinse din art. 5-6 din Convenţie şi art. 6 combinat cu art. 48 şi 52 din Cartă.

4. Dacă autoritatea judiciară desemnată poate respinge cererea pe motiv că transpunerea deciziei-cadru s-a efectuat într-un mod defectuos.

5. Dacă prevederile Convenţiei ori prevederile Cartei intră în conflict cu legislaţia internă (Legea nr. 302/2004), precum şi dacă decizia-cadru este corect transpusă în dreptul intern.

III. Analiza a relevat faptul că după Tratatul de la Lisabona este evident că atât prevederile Convenţiei cât şi prevederile Cartei fac parte din dreptul primar al Uniunii. Aceasta întrucât, Tratatul de la Lisabona face trimiteri exprese la aceste instrumente (parag. 42-46).

Cu toate acestea, s-a evidenţiat faptul că această codificare nu modifică substanţial dreptul Uniunii, dispoziţiile deciziei-cadru continuând să fie interpretate în funcţie de prevederile Convenţiei şi a Cartei. Codificarea nu a reprezentat în acest context decât voinţa politică prin care s-a sporit vizibilitatea normelor juridice în cauză (parag. 51).

Nu dorim să insistăm în legătură cu restul răspunsurilor formulate. Considerăm că răspunsul oferit la prima întrebare (dacă prevederile Convenţiei şi prevederile Cartei fac parte din dreptul primar al Uniunii) este cel care ar trebui să suscite cele mai multe discuţii. Aceasta întrucât, consecinţele ar fi majore în măsura în care am accepta că aceste prevederi fac parte din dreptul primar.

Astfel, am ajunge în situaţia în care deciziile-cadru să fie interpretate în baza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, este necesar de văzut în ce măsură s-ar putea formula întrebări preliminare cu privire la legislaţia internă şi modul în care aceasta relaţionează cu prevederile Convenţiei.

De exemplu, art. 522 ind. 1 Cod pr. pen., articol ce face trimitere la art. 404-405 Cod pr. pen. Acestea oferă însă instanţei facultatea şi nu obligaţia de a rejudeca respectiva cauză ori de a suspenda executarea hotărârii. Astfel, este de văzut în ce măsură constatarea încălcării art. 6 din Convenţie poate stabili în sarcina instanţei o facultate şi nu o obligaţie de a dispune rejudecarea şi punerea în libertate a condamnatului petent.

Cuvinte cheie: carta drepturilor fundamentale a uniunii europene, conventia europeana a drepturilor omului, decizia-cadru, dreptul primar la uniunii, Legea 302/2004, mandatul european de arestare, rejudecare dupa extradare

Materiale conexe: