Rejudecarea după o condamnare în lipsă, o procedură iluzorie. Studiu asupra compatibilităţii instituţiei prevăzute de art. 522 ind. 1 din Codul de procedură penală cu standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (Recenzie) – Penalmente relevant - analize de drept penal

  • Abonează-te


  • Rejudecarea după o condamnare în lipsă, o procedură iluzorie. Studiu asupra compatibilităţii instituţiei prevăzute de art. 522 ind. 1 din Codul de procedură penală cu standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (Recenzie)


    Sursa: Dan Roxana, Rejudecarea după o condamnare în lipsă, o procedură iluzorie. Studiu asupra compatibilităţii instituţiei prevăzute de art. 522 ind. 1 din Codul de procedură penală cu standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, Caiete de drept penal, nr. 4/2012.

    Materialul la care facem referire se remarcă prin aceea că, spre deosebire de restul discuţiilor purtate în literatură cu privire la problematica rejudecării după extrădare, reuşeşte să puncteze cu acurateţe modul eronat în care unele instanţe au ales să facă aplicare prevederilor Convenţiei Europeane a drepturilor omului.

    I. Fundamentul instituţiei rejudecării. Autoarea a realizat în primul rând o succintă analiză cu privire la fundamentul instituţiei rejudecării prevăzută de art. 522 ind. 1 Cod pr. pen. (p. 52-53).

    În mod evident, acesta a fost evidenţiat prin referire la prevederile art. 6 din Convenţie, din moment ce lipsa inculpatului de la propriul proces – în ipoteza în care acesta nu a renunţat în mod univoc la acest drept – lipseşte de conţinut dreptul acestuia de a propune probe ori de a interoga personal martorii ce urmează a fi audiaţi.

    Dincolo de aceste elemente, ca părţi integrante ale dreptului la un proces echitabil, se mai putea evidenţia faptul că lipsa inculpatului atrage imposibilitatea instanţei de a individualiza pedeapsa în funcţie de persoana acestuia – aceasta fiind de altfel şi opinia CEDO în cauza Cooke c. Austria.

    II. Compatibilitatea instituţiei rejudecării cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 din Convenţie. Autoarea analizează în această secţiune (p. 53-54) modul în care se raportează prevederilor art. 5 parag. 1 din Convenţie la soluţia de admitere în principiu ori de respingere a cererii de rejudecare.

    Astfel, având drept premisă exigenţele art. 5 parag. 1 din Convenţie autoarea ajunge la concluzia – făcând în principal trimitere la cauza CEDO Stoichkov c. Bulgaria – conform căreia, în măsura în care judecarea în lipsă a dus la încălcarea art. 6 din Convenţie admiterea în principiu a cererii de rejudecare ori respingerea acesteia transformă detenţia iniţial licită într-una aflată în contradicţie cu prevederile art. 5 parag. 1.

    Cu alte cuvinte, s-a considerat pe bună dreptate că în momentul în care s-a admis în principiu cererea de rejudecare, s-a constatat implicit faptul că procesul care a dus la condamnarea iniţială a petentului a fost unul inechitabil. Or, este evident că un proces penal constatat ca fiind unul inechitabil şi iniţierea procedurii de rejudecare a acestuia nu mai poate produce efecte asupra stării de arest, în sensul menţinerii acesteia.

    Însăşi prevederile naţionale prevăd faptul că rejudecarea se realizează în baza procedurilor prevăzute pentru judecarea în primă instanţă. Prin urmare, necesită remarcat faptul că în cazul acesteia inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, judecarea în libertate fiind regula, iar excepţia se iveşte doar în contextul măsurii arestului preventiv.

    Totuşi, în contextul rejudecării după extrădare discutăm despre o condamnare ce se diferenţiază ca natură şi scop de măsura arestului preventiv. Prin urmare, instanţa nu ar putea realiza o transformare faptică – din executarea pedepsei în arest preventiv.

    În primul rând, această transformare nu ar avea temei legal. În al doilea rând, aducerea în discuţie a unei măsuri preventive la momentul soluţionării cererii de rejudecare, s-ar afla în contradicţie cu art. 5 parag. 1 din Convenţie. Astfel, conform art. 5 parag. 1 din Convenţie există 6 cazuri în care o persoană poate fi privată de libertate iar această “listă a exepţiilor” este una limitativă, exhaustivă şi numai o interpretare restrictivă a dispoziţiilor acestui articol  este compatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei: asigurarea ca nimeni să nu fie privat, în mod arbitrar, de libertatea sa (Ciulla c.Italiei din 22 martie 1995).

    De asemenea, Curtea a precizat că, pentru ca o privare de libertate să fie licită este necesar ca ea sa fie cuprinsă în orice moment într-una din categoriile definite în parag. 1 lit a)-f) din Conventie, temeiurile putând succede, dar întotdeauna trebuind să subziste unul dintre  acestea (Egue c.Franta 5 septembrie 1988).

    Prin urmare, toate aceste motive converg înspre o singură concluzie – admiterea în principiu creează o obligaţie şi nu o facultate în sarcina instanţei cu privire la punerea în libertate a petentului.

     

    III. Cu privire la unele aspecte procedurale autohtone (p. 54 şi urm.)

    1. Înţelegerea noţiunii de judecată în lipsă

    Autoare prezintă câteva moduri în care instanţele din România înţeleg să se raporteze la exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.

    Astfel, această evidenţiază faptul că majoritatea instanţelor identifică o judecată în lipsă problematică din perspectiva echităţii procedurale, doar în situaţia în care petentul nu a avut absolut nicio cunoştinţă despre existenţa unei proceduri penale desfăşurate împotriva sa (p. 55).

    Fără a analiza această optică, se face trimitere doar la o soluţie de speţă (Jud. Cluj-Napoca, secţia pen., sent. pen. nr. 468/2011 – nepublicată, citată la p. 55 n.s. 16) unde s-a reţinut faptul că cererea de rejudecare nu poate fi admisă din moment ce petentul a fost iniţial audiat ca martor, ulterior fiind citat ca învinuit fără ca acesta să se mai prezinte însă în faţa autorităţilor.

    Ipoteza este una interesantă, deoarece deşi nu discutăm în momentul audierii petentului în calitate de martor despre o procedură penală îndreptată împotriva sa, este evident că acesta cunoaşte faptul că procedura ar trebui să îl vizeze. Motiv pentru care, se poate pune sub semnul întrebării părăsirea ţării de către acesta. Dincolo de acest aspect, necesită analizat dacă o asemenea concluzie – ce are drept premisă o prezumţie de fapt – este una rezonabilă şi în conformitate cu jurisprudenţa CEDO în materie.

    În ceea ce ne priveşte, nu putem discuta despre o prezumţie rezonabilă conform căreia petentul s-a sustras de la procesul penal, doar datorită faptului că iniţial a fost audiat ca martor în dosarul penal în care ulterior dobândit calitatea de învinuit şi apoi pe cea de inculpat. Astfel, în cauza Hermi c. Italia CEDO a statuat că simpla lipsă a inculpatului de la domiciliul din ţară nu poate proba că petentul s-a sustras de la urmărirea penală. Pentru aceasta, necesită a exista elemente suplimentare şi obiective, din care să reiasă în mod rezonabil această concluzie. Mai mult, chiar CEDO pune sub semnul întrebării cerinţa ca petentul să nu fi cunoscut în niciun mod despre desfăşurarea unui proces penal, punând accent în acest sens pe necesitatea existenţei unei notificări oficiale din partea statului (cauza Sejdovic c. Italia şi Somogyi c. Italia).

    Tot în acest context, autoarea evidenţiază o soluţie de speţă (C.A. Oradea, secţia pen., dec. nr. 24/2010 – nepublicată, p. 56 n.s. 20) unde s-a observat o tendinţă de a pune semnul egalităţii între citarea procedurală în România şi sustragerea petentului prin neprezentarea acestuia la procesul penal, plecat fiind din ţară (p. 56).

    O altă opinie, de data aceasta rămasă minoritară, este aceea de a aprecia ca fiind necesară rejudecarea în orice ipoteză în care petentul a lipsit de la toate termenele de judecată, cât şi de la pronunţarea hotărârii de condamnare. În acest context, s-a apreciat (C.A. Alba Iulia, secţia pen., dec. nr. 48/2011 – nepublicată, citată la p. 55 n.s. 18) că este irelevant dacă petentul a fost asistat de un apărator, ori că a primit citaţia personal. Mai mult, s-a considerat că această concluzie se va menţine şi în ipoteza în care petentul s-a sustras de la procesul penal. Practic, ce este relevant este ca acesta nu fi participat la procesul penal şi nu motivul pentru care acest lucru nu s-a realizat. Autorea critică  pe bună dreptate această abordare (p. 55, parag. 2), motivând prin aceea că o asemenea concluzie s-ar afla în contradicţie cu scopul instituţiei rejudecării după extrădare.

    Achiesăm şi noi acestui punct de vedere. În cele din urmă, admiţând o asemenea posibilitate, s-ar crea cadrul unei tergiversări cu privire la întregul ciclu procesual. Susţinem acest lucru deoarece, dacă ceea ce este esenţial este ca petentul să nu fi participat la judecată şi la pronunţare, indiferent dacă a cunoscut sau dacă s-a sustras de la procesul penal, acesta ar avea garanţia unei rejudecări chiar atunci când renunţă în mod voit la dreptul său de a participa în propria persoană la proces. Or, această concluzie nu poate fi acceptată. Susţinerea tezei contrare prin trimitere la prevederile Convenţiei nu ar fi posibilă, din moment ce însăşi CEDO a statuat că discutăm despre un drept relativ, la care petentul poate renunţa – atâta vreme cât această renunţare rămâne una univocă (cauza R.R. c. Italia). În schimb, s-ar putea discuta în ce măsură prevederile naţionale sunt mult mai permisive în comparaţie cu jurisprudenţa CEDO. În ceea ce ne priveşte, strict prin raportare la scopul instituţiei la care ne raportăm, această discuţie este exclusă.

    2. Aspecte legate de admisibilitatea în principiu (p. 56-59)

    Având drept premisă faptul că instituţia revizuirii are un alt scop decât instituţia rejudecării după extrădare, autoarea concluzionează că practica instanţelor naţionale de a include o fază de admisibilitate în principiu într-o procedură legală ce nu face referire la o asemenea etapă se creează o lex tertia,aspect ce pune în discuţie respectarea  exigenţelor de accesibilitate şi previzibilitate cerute de Convenţie în cazul unei legi penale (p. 56-57).

    Considerăm acest punct de vedere criticabil sub mai multe aspecte. În primul rând, deşi art. 403  Cod pr. pen. (admiterea în principiu în contextul revizuirii) nu a fost avut în vedere de legiuitor când a redactat cadrul legal în care se realizează rejudecarea după extrădare – art. 522 ind. 1 alin. 2 Cod pr. pen. făcând trimitere doar la art. 404-408 -, se poate observa că art. 404 Cod pr. pen. are în vedere măsurile care se pot lua după admiterea în principiu. Prin urmare, nu considerăm această etapă ca fiind creaţia jurisprudenţei, fără a avea astfel vreo bază legală.

    O altă critică vizează aspectul invocat de autoare conform căruia această abordare creează o lex tertia. Nu putem însă să nu ne întrebăm unde este această lex tertia? Aceasta cu atât mai mult cu cât, chiar autoarea acceptă că “practica instanţelor nu este aptă să confere acea previzibilitate necesară pentru a-i conferi puterea de lege, în sensul cerut de Conv.EDO“.

    Astfel, deşi se recunoaşte că jurisprudenţa poate fi identificată cu legea din perspectiva Convenţiei, se exclude această ipoteză în contextul de faţă deoarece practica judiciară în materie nu este suficient de unitară. Revenim aşadar asupra întrebării formulate supra – unde este lex tertia în acest context? Întrebarea rămâne evident una retorică. De asemenea, ne întrebăm dacă conceptul de lex tertia poate fi avut în vedere în contextul unei discuţii ce vizează aspecte de ordin procedural?

    Răspunsul pare a fi mai degrabă unul negativ, din moment ce interdicţia utilizării lex tertia se plasează sub incidenţa art. 7 din Convenţie, iar acesta vizează normele de drept substanţial (în contextul aplicării legii penale mai favorabile) nu şi cele de drept procesual penal.

    O ultimă critică vizează părerea autoarei conform căreia această lex tertia afectează accesibilitatea şi previzibilitatea normei penale. Putem discuta însă despre accesibilitate şi previzibilitate din perspectiva Convenţiei în materia normelor procedurale? Dacă ne raportăm la art. 7 din Convenţie, răspunsul este cel enunţat supra. Dacă discuţia se plasează doar în sfera dreptului la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie), discuţia ar putea fi nuanţată. Autoarea nu a oferit însă o analiză aprofundată cu privire la această chestiune. Prin urmare, logica din spatele concluziei formulate ne rămâne necunoscută.

    În ceea ce ne priveşte, etapa admiterii în principiu nu ridică probleme sub aspectul respectării prevederilor Convenţiei, aceasta găsindu-şi chiar oportunitatea în contextul cererii de rejudecare după extrădare.

    Dincolo de acest aspect, autoarea critică soluţia ICCJ (p. 58-59) prin care s-a statuat că faza admiterii în principiu nu produce vreun efect asupra hotărârii de condamnare, iar soluţiile ce pot fi date după rejudecarea cauzei sunt de menţinere ori de anulare a hotărârii de condamnare. Achiesăm şi noi părerii conform căreia o asemenea abordare este profund eronată  şi se află în totală contradicţie cu prevederile legale (p. 59). Astfel, rejudecarea se face potrivit regulilor de judecată în primă instanţă (art. 405 alin. 1 Cod pr. pen.), ceea ce implică necesitatea aplicării unor soluţii procesuale prevăzute de art. 345-353 C.pr.pen.

    3. Neconstituţionalitatea art. 522 ind. 1 Cod procedură penală (p. 61-62)

    Autoarea achiesează la opinia formulată în literatura de specialitate conform căreia instituţia prevăzută de art. 522 ind. 1 C.pr.pen.  contravine art. 13 din Convenţie şi art. 20 din Constituţie. Astfel, facultatea de care beneficiază instanţa atunci când apreciază oportunitatea rejudecării cauzei nu se poate concilia cu formularea unei concluzii din care reiese încălcarea art. 6 din Convenţie.

    Aceeaşi părere a avut-o şi CEDO atunci când a condamnat Italia pentru faptul că instanţa naţională nu a dispus rejudecarea, invocându-se în acest sens prevederile legale ce ofereau acesteia facultatea de a decide dacă rejudecare este ori nu necesară.

    X. Selecţie jurisprudenţă CEDO relevantă în materie

    Dincolo de această recenzie, considerăm oportun a face unele succinte trimiteri la jurisprudenţa CEDO relevantă în materia rejudecării după extrădare.

    1. Sejdovic c. Italia (2006)

    În această cauză, s-a avut în vedere exact situaţia în care inculpatul este condamnat în lipsă. Curtea a statuat în primul rând că deşi în art. 6 parag. 1 din Convenţie nu se face trimitere expresă la dreptul inculpatului de a lua parte la propria judecată, acest aspect se deduce din necesitatea ca procedura în care este acesta judecat să fie echitabilă în ansamblul ei (parag. 81 din hotărâre).

    De asemenea, s-a avut în vedere faptul că drepturile garantate de art. 6 parag. 3 lit. c),d) şi e) din Convenţie, nu pot fi exercitate decât prin prezenţa inculpatului la judecarea cauzei (parag. 81 din hotărâre).

    Un alt aspect important remarcat de Curte a fost acela că, deşi art. 6 nu este încălcat de fiecare dată când inculpatul este condamnat în lipsă, discutăm totuşi despre o denegare de justiţie în momentul în care inculpatului îi este refuzată rejudecarea deşi acesta nu a renunţat în mod univoc la dreptul său de a participa în persoană la judecarea cauzei (parag. 82-84 şi 86 din hotărâre).

    Curtea a statuat de asemenea în sensul că o persoană acuzată nu poate fi pusă în situaţia de a proba că nu a dorit să se sustragă de la procesul penal ori ca lipsa acesteia s-a datorat forţei majore (parag. 88).

    Tot în acest context, simpla lipsă de la domiciliul obişnuit nu poate atrage concluzia conform căreia acuzatul s-a sustras procesului penal. În opinia Curţii, o asemenea concluzie poate fi trasă doar în măsura în care lipsa acuzatului este coroborată cu alte elemente obiective (parag. 100 din hotărâre).

    2. Somogyi c. Italia (2004)

    Curtea a utilizat de această dată o formulare şi mai strictă, precizând faptul că judecarea în lipsă este posibilă doar atunci când se poate dovedi dincolo de orice îndoială faptul că acuzatul a renunţat în mod univoc la dreptul  de a participa în persoană la propriul proces (parag. 73).

    De asemenea, s-a avut în vedere faptul că informarea unei persoane cu privire la acuzaţia ce i se aduce este un element atât de important încât, lipsa unei informări oficiale face irelevant faptul că acuzatul a aflat pe alte căi despre respective acuzaţie (parag. 75).

    3. Stoichkov c. Bulgaria (2005)

    Curtea a statuat în mod ferm în sensul că respingerea unei cereri de rejudecare după o hotărâre de condamnare în lipsă face ca detenţia licită până la momentul introducerii cererii de rejudecare să devină una ilicită în momentul respingerii acesteia (parag. 53-54).

    Prin urmare, atunci când se constată că condamnarea în lipsă atrage încălcarea art. 6 din Convenţie, respingerea cererii de rejudecare nu poate fi în conformitate cu art. 5 parag. 1.

    4. Hermi c. Italia (2004)

    Deşi Curtea a apreciat în această cauză că fuga inculpatului este un act prin care acesta renunţă la prezenţa la proces, autorităţile naţionale rămân obligate să cerceteze în amănunt situaţia pentru a putea ajunge la concluzia că inculpatul a fugit. Curtea a apreciat sub acest aspect, că o asemenea concluzie nu poate fi dedusă dintr-o simplă prezumţie provenită din lipsa inculpatului, ci aceasta trebuie demonstrată în baza unor probe solide.

    5. R.R. c. Italia (2005)

    Curtea a insistat asupra faptului că inculpatul trebuie să renunţe într-un mod lipsit de echivoc la dreptul său de a fi prezent în faţa instanţei pentru a putea discuta despre respectarea art. 6 din Convenţie în cazul unei condamnări în lipsă.

    Prin urmare, s-a statuat faptul că o persoană condamnată, despre care nu se poate afirma că a renunţat de o manieră univocă la dreptul său de a fi prezent la propriul proces are dreptul la redeschiderea procedurii.


     

     

    The following two tabs change content below.
    Avocat, Baroul Cluj Avocat specializat în drept penal, îndeosebi infracţiuni de criminalitate organizată precum cele informatice. tel. 0748.149.840 / Email: contact@zlati.legal / george.zlati@protonmail.com Cărţi publicate: Codul de procedură penală comentat, ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2020 (coautor, coordonator Mihail Udroiu) Noul Cod penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 (în colaborare cu Sergiu Bogdan şi Doris Alina Şerban) Articole relevante (selecţie): 1. Sancţionarea accesului neautorizat la o reţea wireless şi utilizarea fără drept a serviciului de Internet. Analiză de lege lata, lege ferenda, cu trimitere la elemente de drept comparat - Caiete de drept penal, nr. 2/2011 2. Problematica violenţei exercitate într-un joc sportiv (II). Răspunderea penală a participanţilor la jocul sportiv - Caiete de drept penal, nr. 3/2011 3. Unele consideraţii cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 5 lit. b) şi e) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Pandectele Române, nr. 9/2012 4. Unele aspecte în legătură cu infracţiunile informatice din perspectiva legislaţiei în vigoare, precum şi a noului Cod penal, Dreptul, nr. 10/2012 5. Dematerializarea obiectului material al infracţiunii în contextul evoluţiei tehnologice şi consecinţele acesteia, Dreptul, nr. 9/2013 6. Percheziţia sistemelor informatice şi a mijloacelor de stocare a datelor informatice (I), Caiete de drept penal, nr. 3/2014; 7. Percheziţia sistemelor informatice şi a mijloacelor de stocare a datelor informatice (II), Caiete de drept penal, nr. 4/2014; 8. Legitima apărare şi starea de necesitate în domeniul criminalităţii informatice (I), Dreptul, nr. 4/2015; 9. Legitima apărare şi starea de necesitate în domeniul criminalităţii informatice (II), Dreptul, nr. 5/2015. 10. Privilegiul contra autoincriminării şi criptografia, Penalmente Relevant, nr. 1/2016 11. Frauda informatică. Aspecte controversate, Caiete de Drept penal, nr. 4/2018

    Materiale conexe:

    Adaugaţi un comentariu

    Mailul Dvs. NU va fi făcut public. Completaţi câmpurile obligatorii *

    *
    *