Declaraţiile de recunoaştere false. O ipoteză reală, nu doar un mecanism superfluu de apărare

Sursa: Saul M. Kassin, Inside Interrogation: Why Innocent People Confess, American Journal of Trial Advocacy, vol. 32, 2008-2009, p. 525 şi urm.

Problematica declaraţiilor de recunoaştere din partea persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală nu a fost ignorată în literatura de specialitate. Cu toate acestea, în practica judiciară, se observă o tendinţă clară de a considera revenirea asupra declaraţiei iniţiale de recunoaştere dată în faţa organului de urmărire penală ori de cercetare (de cele mai multe ori chiar în faza actelor premergătoare) ca fiind doar un mecanism superfluu de apărare.

Autorul citat evidenţiază pe bună dreptate faptul că acest fenomen al declaraţiilor de recunoaştere false este atât de contraintuitiv încât majoritatea covărşitoare a persoanelor puse în ipostaza de a se pronunţa în legătură cu această chestiune refuză de plano să-i acorde importanţa cuvenită (p. 525). În acest context, se remarcă faptul că oamenii au o tendinţă de a considera ca fiind total neplauzibil ca o persoană nevinovată să ofere o declaraţie de recunoaştere. Autorul merge mai departe cu această idee şi statuează chiar că oamenii sunt mai predispuşi să înţeleagă de ce o anumită persoană ar putea recurge la suicid decât să accepte ideea că o persoană nevinovată ar participa la propria incriminare prin oferirea unei declaraţii de recunoaştere false (Ibidem).

Chiar dacă nu combatem teza conform căreia unele persoane puse sub acuzaţie ajung să îşi schimbe declaraţia de recunoaştere, în sensul negării faptelor imputate, din alte motive decât de a oferi o declaraţie sinceră de nerecunoaştere, nu putem să nu evidenţiem faptul că modul în care se analizează această problematică nu denotă decât superficialitatea sistemului de justiţie. Înţelegem de ce acest fenomen este unul contraintuitiv. Cu toate acestea, apreciem ca fiind regretabil faptul că în ciuda multiplelor studii efectuate pe această temă, juriştii rămân ancoraţi în unele prejudecăţi fără a accepta realitatea că anumite subiecte de discuţie (inclusiv acesta) implică analize ce depăşesc sfera de pregătire profesională de care au beneficiat.

Fără a realiza o analiză in extenso a acestui fenomen apreciem ca fiind necesar să oferim o incursiune în această problematică prin câteva trimiteri la observaţiile autorului.

I. Interviul preliminar cu suspectul

Autorul evidenţiază faptul că în majoritatea cazurilor, cel acuzat de comiterea unei infracţiuni este luat în colimator de organele abilitate în urma unui interviu preliminar. Acesta reprezintă în viziunea autorului prima confruntare dintre anchetator şi suspect. Astfel, s-a apreciat că în majoritatea cazurilor o persoană ajunge sau nu suspect în funcţie de modul în care cel care o anchetează se raportează la aceasta în momentul primului contact.

Această realitate evidenţiază câteva dintre problemele ce sunt susceptibile să conducă înspre declaraţiile de recunoaştere false. În primul rând, teza conform căreia un anchetator cu experienţă poate fi considerat ca fiind un detector uman eficient în ceea ce priveşte identificarea sincerităţii / nesincerităţii suspectului este una atractivă dar contrazisă totuşi de studiile realizate în acest domeniu. S-a concluzionat sub acest aspect că majoritatea criteriilor după care o persoană este catalogată ca fiind una sinceră / nesinceră nu au un suport ştiinţific. Astfel, lipsa unui contact vizual, mişcările nervoase, schimbarea continuă a poziţiei corpului cât şi alte asemenea comportamente prezumate ca aflându-se într-un raport cauzal cu anxietatea nu sunt acceptate din punct de vedere ştiinţific ca fiind un indicatori obiectivi care să indice nesinceritatea subiectului analizat (p. 529).

Un studiu realizat în 2006 (a se vedea Charles F. Bond, Bella M. DePaulo, Accuracy of Deception Judgments, Personality & Social Psychology Review, vol. 10, 2006) asupra a 25.000 de subiecţi a arătat că oamenii au o rată de identificare a comportamentului nesincer situată în jurul procentului de 54%. Un alt studiu realizat în anul 1991 (Paul Ekman, Maureen O’Sullivan, Who Can Catch a Liar?, American Psychologist, vol. 46, 1991), având drept subiecţi grupuri de experţi precum psihologi, judecători, examinatori poligraf, investigatori în domeniul infracţiunilor contra patrimoniului ori agenţi ai serviciilor secrete a evidenţiat că acurateţea în identificarea comportamentului mincinos este aproximativ aceeaşi. Singura categorie care s-a evidenţiat printr-o rată a acurateţei de 64% a fost aceea a agenţilor serviciilor secrete. Cu toate acestea, aşa cum a remarcat şi autorul, se observă că indiferent despre categoria supusă discuţiei, cel puţin o treime din concluziile formulate sunt eronate.

Un aspect îngrijorător semnalat de autor (p. 531) este acela că grupurile de persoane care au o pregătire în domeniu, tind să aibă un procentaj mai mic al acurateţei dar o încredere de sine mai sporită. Or, în opinia autorului, această încredere nu face decât ca aceste persoane să fie biasate în ceea ce priveşte procesul de identificare a comportamentului nesincer.

În concluzie, acest interviu preliminar creează un anumit grad de risc pentru suspecţii nevinovaţi. Aceasta întrucât, dacă în urma interviului preliminar, anchetatorul îşi formează în baza unor criterii subiective o opinie orientată înspre vinovăţia suspectului, ancheta ulterioară va urma acelaşi curs. Consecinţa imediată este aceea că anchetatorul nu mai are vreo reţinere în a obţine o declaraţie de recunoaştere falsă, deoarece în mintea acestuia procesul vizează tocmai o persoană vinovată (a se vedea în acest sens şi Saul M. Kassin, Gisli Gudjonsson, The Psychology of Confessions: A Review of the Literature and Issues, Psychological Science in the Public Interest, vol. 5, 2004).

II. Obţinerea unei declaraţii de recunoaştere false

Chiar în contextul în care s-ar accepta că cele enunţate mai sus se regăsesc în realitatea practicii judiciare în cursul urmării penale, tot ar exista reticenţa de a accepta că o persoană nevinovată ar putea accepta să ofere o declaraţie de recunoaştere falsă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, nu mai există o practică generalizată de obţinere a declaraţiilor prin apelarea la tortură ori tratamente degradante sau inumane. Chiar dacă o asemenea ipoteză nu este exlusă, este evident că în acest context nu ne referim la aceasta.

Este însă de văzut în ce măsura un suspect poate oferi o declaraţie de recunoaştere şi în alte ipoteze decât cele enunţate mai sus. Contextul cel mai favorabil pentru obţinerea unor asemenea declaraţii fiind evident acela în care, în faza actelor premergătoare urmăririi penale făptuitorul nu este asistat de un apărător.

Un studiu recent (Saul M. Kassin et al., Police Interviewing and Interrogation.: A Self-Report Survey of Police Practices and Beliefs, Law & Human Behaviour, vol. 31, 2007) a identificat principalele mijloace de presiune utilizate de anchetatori în vederea obţinerii unei declaraţii:

– izolarea suspectului de familie şi prieteni;

– luarea declaraţiei într-o încăpere mică şi izolată;

– identificarea unor contradicţii în explicaţiile suspectului;

– stabilirea unui raport de încredere cu suspectul;

– confruntarea suspectului cu probe de vinovăţie;

– apelarea la “interesul personal” al suspectului;

– oferirea de simpatie, justificări morale şi alte scuze;

– întreruperea suspectului în momentul în care acesta neagă săvârşirea faptei ori obiectează;

– invocarea unor probe de vinovăţie inexistente;

– minimalizarea consecinţelor faptei;

Aceste exemple au fost prezentate în ordinea frecvenţei cu care sunt utilizate. De exemplu, primul mijloc de presiune – izolarea suspectului de familie şi prieteni – se apropie extrem de mult de practica extrem de răspândită în sistemul nostru de drept, respectiv apelarea la măsura reţinerii pentru 24 de ore.

Mijloace de presiune amintite nu funcţionează însă în aceeaşi măsură în legătură cu orice persoane. Prin urmare, autorul a evidenţiat acele categorii vulnerabile la astfel de presiuni. Astfel, din punct de vedere statistic s-a observat că minorii renunţă de cele mai multe ori la dreptul la tăcere şi la dreptul de a fi asistat de un avocat. Această tendinţă nu este influenţată nici măcar dacă de faţă este prezent un aparţinător al minorului (p. 533). Aceste date reies din faptul că în SUA, majoritatea cazurilor în care s-au descoperit declaraţii de recunoaştere false au vizat inculpaţi minori (a se vedea în acest sens Jessica Owen-Kostelnik et al., Testimony and Interrogation of Minors: Assumptions About Maturity and Morality, American Psychologist, vol. 61, 2006). Din punct de vedere psihologic, la adolescenţi, declaraţiile de recunoaştere false se justifică prin aceea că gradul acestora de imaturitate îi face să perceapă recunoaşterea ca fiind un mijloc de a scăpa imediat dintr-o situaţie extrem de stresantă (p. 533). De asemenea, persoanele cu un nivel scăzut al IQ-ului sunt de asemenea considerate ca făcând partea din categoria persoanelor vulnerabile în contextul manipulării.  Autorul evidenţiază faptul că studiile converg înspre concluzia conform căreia aceste persoane pot răspunde cu “da” la anumite întrebări unde acest răspuns se poate dovedi chiar neplauzibil ori chiar absurd. Dincolo de acest aspect, memoria acestor persoane poate fi manipulată prin formularea repetată a anumitor tipuri de întrebări menite să inducă în eroare (p. 534).

Totuşi, autorul evidenţiază că, în cele din urmă, orice persoană are un punct critic (p. 534). Astfel, indiferent de inteligenţa ori maturitatea persoanei, o audiere extrem de lungă poate avea un impact negativ asupra acesteia. Aşadar, chiar în cazul unor persoane ce nu sunt considerate iniţial ca făcând parte din categoria persoanelor vulnerabile, utilizarea unor asemenea mijloace de presiune le poate plasa într-o asemenea categorie.

Dincolo de aceste aspecte, este notoriu din punct de vedere ştiinţific faptul că dezinformarea este susceptibilă să ducă la manipularea persoanelor vulnerabile prin alterarea în mod substanţial a percepţiei vizuale, convingerilor, comportamentelor, emoţiilor ori memoriei (p. 535). A respinge de plano această teză, nu doar că nu are un suport ştiinţific, dar neagă întreaga pleiadă de studii în domeniul efectelor placebo în medicină. În acest context, s-a arătat că în majoritatea cazurilor în care s-au oferit declaraţii de recunoaştere false s-a apelat la manipularea prin evidenţierea unor probe de vinovăţie mincinoase (a se vedea See Richard A. Leo, Richard Ofshe, The Consequences of False Confessions: Deprivations of Liberty and Miscarriages of Justice in the Age of Psychological Interrogation, Journal of Criminal Law & Criminology, vol. 88, 1998). Acest raport de cauzalitate a fost evidenţiat într-o serie de experimente controlate unde utilizarea unor probe mincinoase i-a făcut pe subiecţi să recunoască o faptă pe care nu au comis-o şi să internalizeze o vină pentru un rezultat pe care nu l-au produs.

III. Concluzii

Achiesăm la concluzia autorului conform căreia, din nefericire, în momentul în care judecătorul are în faţă o declaraţie de recunoaştere a vinovăţiei, aceasta este într-atât de persuasivă încât consecinţele sunt aproape imposibil de remediat (p. 537). În ceea ce ne priveşte, singurul mijloc prin care se poate combate acest fenomen este prin înregistrarea video-audio a procesului de luare a declaraţiei.

Cuvinte cheie: anchetator, avocat drept penal, declaratii de recunoastere false, George Zlati, judecatori, manipulare, masura retinerii, nevinovatie, probe mincinoase

Materiale conexe: