Pedeapsa accesorie şi cea complementară în Noul Cod Penal. Aplicarea legii penale mai favorabile. Opinie divergentă – Penalmente relevant - analize de drept penal

  • Abonează-te


  • Pedeapsa accesorie şi cea complementară în Noul Cod Penal. Aplicarea legii penale mai favorabile. Opinie divergentă


    Prezentăm un punct de vedere contrar celui exprimat în materialul intitulat “Pedeapsa accesorie şi cea complementară în noul Cod penal. Aplicarea legii penale mai favorabile” (disponibil aici).

    Pornind de la cele expuse anterior, apreciem că observaţia făcută cu privire la alegerea legiuitorului de a condiţiona, potrivit prevederilor Noului Cod penal, aplicarea pedepselor accesorii de aplicarea pedepselor complementare, creând astfel o imposibilitate pentru judecător de a aplica strict pedepse accesorii, este întemeiată.

    Pe de altă parte însă, nu suntem de acord cu soluţia dată de autor în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, considerând că această analiză se impune a fi făcută în alţi parametri.

    În primul rând, în ceea ce priveşte caracterul autonom sau neautonom al pedepselor complementare şi accesorii, chiar dacă din punct de vedere conceptual această problemă poate fi argumentată şi într-un sens şi în celălalt, din modul de reglementare ales de legiuitor apreciem că acesta a preferat să confere un caracter neautonom acestor categorii de pedepse.

    În susţinerea acestui punct de vedere apreciem că sunt relevante o serie de dispoziţii legale, atât din Codul penal anterior cât şi din Noul Cod penal, la care vom face referire pe scurt, fără a avea pretenţia unei expuneri exhaustive pe marginea acestui subiect. Astfel, caracterul neautonom al pedepselor accesorii faţă de pedeapsa principală rezultă din dispoziţiile art. 71 CP. Dacă avem în vedere modul de reglementare al pedepselor accesorii existent înainte de modificările aduse prin Legea nr. 278/2006, constatăm că pedepsele accesorii, în integralitatea lor, se aplicau automat ca efect al condamnării. Chiar dacă ulterior textul a fost modificat, iar ICCJ a pronunţat o decizie în Recurs în interesul legii, (Decizia nr.74/2007) prin care aplicarea pedepselor accesorii a suferit modificări vizavi de aplicarea acestora ca efect al legii sau ca efect al aprecierii instanţelor, apreciem că aceasta nu modifică din punct de vedere conceptual caracterul neautonom al pedepselor accesorii.

    În ceea ce priveşte caracterul lipsit de autonomie al pedepselor complementare din perspectiva Codului Penal anterior, apreciem că analiza se impune a fi făcută pornind de la prevederile art. 13 alin.(2) CP. Deşi acest text ridică serioase probleme de constituţionalitate, din nou se observă opţiunea legiuitorului de a nu permite aplicarea legii penale mai favorabile separat în ceea ce priveşte pedepsele complementare. De altfel, în doctrină s-a arătat că vizavi de aceasta dispoziţie ”atunci când legea nouă modifică atât pedeapsa principală cât şi pedeapsa complementară, legea penală mai favorabilă se va determina în funcţie de pedeapsa principală”1

    Raportat la prevederile Noului Cod penal, din dispoziţiile art.65 alin.(1) rezultă existenţa unei legături indisolubile între pedepsele complementare şi accesorii. Chiar dacă această opţiune a legiuitorului poate fi supusă unor critici după cum bine s-a observat, din nou se constată că legiuitorul nu s-a detaşat de viziunea sa cu privire la legătura existentă între aceste categorii de pedepse, de această dată expres între pedepsele complementare şi accesorii.

    Mai mult, dacă avem în vedere dispoziţiile art.12 alin.(1) din Legea de punere în aplicare a noului Cod penal, constatăm că legiuitorul a păstrat această opţiune de a lipsi de autonomie pedepsele complementare şi accesorii faţă de pedeapsa principală, stabilind că acestea se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.

    Având în vedere cele expuse anterior, apreciem că nu se poate discuta despre instituţii autonome, pedepsele principale, accesorii şi complementare fiind indisolubil legate. În plus, având în vedere că atât pedepsele complementare cât şi cele accesorii sunt lipsite de autonomie faţă de pedeapsa principală, ni s-ar părea forţat să afirmăm că totuşi nu ar exista o astfel de legătură între cele din urmă.

    În consecinţă, nu suntem de acord cu soluţia propusă de autor, şi apreciem că aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte pedepsele complementare şi accesorii se va face in concreto şi întotdeauna raportat la pedeapsa principală. Astfel, dacă raportat la pedeapsa principală se constată că legea penală mai favorabilă este cea veche, judecătorul va analiza în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile prev. de art.65 făcând abstracţie de dispoziţiile legii noi cu privire la pedepsele complementare şi accesorii. Dacă în schimb, legea penală mai favorabilă este cea nouă raportat la pedeapsa principală, judecătorul va putea aplica o pedeapsă complementară, după distincţiile făcute de autorul anterior citat.2

    Situaţia devine însă mai complicată atunci când limitele legale de pedeapsă nu se modifică, astfel încât nu se mai poate stabili legea penală mai favorabilă raportat la pedeapsa principală. În această situaţie se admite că legea penală mai favorabilă se va stabili în funcţie de pedeapsa complementară şi accesorie. Fără a avea pretenţia epuizării situaţiilor care se pot naşte, vom face totuşi referire la câteva ipoteze de aplicare.

    Pornind de la exemplul dat de autor, dacă pedeapsa aplicată este de 1 an şi 6 luni pentru o infracţiune de furt, în măsura în care judecătorul va dori să aplice şi una sau mai multe pedepse complementare, va fi favorabilă legea veche, întrucât nefiind îndeplinită condiţia prev. de art.65 alin.(1) CP, aplicarea unei astfel de pedepse nu va fi posibilă. Chiar dacă legiuitorul nu a stabilit expres o ierarhie a pedepselor, apreciem că în această situaţie este mai favorabilă legea veche, deşi într-o astfel de situaţie inculpatul va executa şi pedepse accesorii. Această soluţie se datorează faptului că, analizând in concreto situaţia inculpatului, potrivit ambelor legi acesta ar fi ţinut să execute şi pedepse accesorii. În plus, date fiind cele expuse anterior, vizavi de lipsa de autonomie a pedepselor, apreciem că în această situaţie, judecătorul nu va putea să aplice legea mai favorabilă într-o primă fază raportat la pedepsele complementare şi ulterior raportat la pedepsele accesorii.

    Ca un argument suplimentar pentru cele afirmate oferim următoarea ipoteză, pornind tot de la premisa imposibilităţii stabilirii legii penale mai favorabile în raport de pedeapsa principală: dacă aplicarea unei pedepse complementare este posibilă atât raportat la prevederile Codului penal anterior, cât şi raportat la prevederile Noului Cod penal, iar judecătorul apreciază că se impune aplicarea unei astfel de pedepse, acesta va stabili legea penală mai favorabilă în funcţie de conţinutul pedepsei complementare. În măsura în care legea nouă este cea favorabilă sub acest aspect, însuşi art. 65 NCP exclude posibilitatea disocierii pedepselor accesorii de cele complementare, aplicarea pedepselor accesorii fiind practic un efect al aplicării celor complementare.

    Dacă e să analizăm aceste instituţii din perspectiva principiului cauză-efect, se constată că potrivit Codului penal anterior, pedepsele accesorii reprezentau un ”efect” al hotărârii de condamnare, cu luarea în considerare a modificărilor şi interpretărilor ulterioare ale acestui text. Potrivit Noului Cod penal, acestea reprezintă un efect al aplicării pedepselor complementare. Or, a ne raporta la condiţiile de aplicare ale pedepselor complementare astfel cum sunt acestea reglementate în Codul penal anterior, şi a ne raporta la efectele aplicării acestora (aplicarea unor pedepse accesorii) conform Noului Cod penal, în opinia noastră conduce la o lex tertia.

    Concluzionând, apreciem că nu se poate susţine că pedepsele complementare şi accesorii au un caracter autonom, nici faţă de pedeapsa principală şi nici unele faţă de celelalte, iar în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la aceste instituţii, principiul este acela al stabilirii legii penale mai favorabile în funcţie de pedeapsa principală. În ipoteza în care acest lucru nu este posibil, se va stabili legea penală mai favorabilă in concreto, analizând global situaţia inculpatului, nefiind însă posibilă disocierea pedepselor accesorii de cele complementare.

    1 F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Vol.I, ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.287. Autorul atrage însă atenţia asupra modului de aplicare a acestui principiu astfel încât acesta să corespundă dispoziţiilor constituţionale, analizând diferitele ipoteze care pot fi întâlnite.

    2 F. Streteanu, idem, p.288.

    The following two tabs change content below.

    Oana Bugnar

    Avocat colaborator la SCPA Sergiu Bogdan & Asociaţii - Baroul Cluj
    tel. 0741.571.371

    Materiale conexe:

    Adaugaţi un comentariu

    Mailul Dvs. NU va fi făcut public. Completaţi câmpurile obligatorii *

    *
    *