Aplicarea globală a legii penale mai favorabile. Identificarea unei tradiţii inexistente în literatura de specialitate (I) – Penalmente relevant - analize de drept penal

  • Abonează-te


  • Aplicarea globală a legii penale mai favorabile. Identificarea unei tradiţii inexistente în literatura de specialitate (I)


    Aplicarea legii penale mai favorabile tinde să devină cel mai controversat subiect odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. În ultimul material apărut în legătură cu această problematică (Daniela PANIOGLU, Aplicarea legii penale mai favorabilă infractorului, material disponibil pe site-ul www.juridice.ro) s-a susţinut în mod tranşant punctul de vedere conform căruia singura interpretare corectă şi constituţională a art. 5 NCP este aceea că legea penală mai favorabilă se aplică global şi nu pe instituţii autonome.

    Concluzia autoarei este vizibilă chiar la începutul materialului, aceasta statuând faptul că “principiul ”lex mitior” este greşit aplicat atunci când sunt combinate dispoziţiile mai favorabile infractorului cuprinse în legile penale succesive, cu rezultatul obţinerii unei ”lex tertia”.” Dincolo de faptul că inculpatul nu devine infractor decât după o condamnare definitivă, iar aplicarea legii penale mai favorabile nu ii vizează doar pe aceştia, avem serioase rezerve cu privire la acurateţea acestei analize.

    I. Argumentul tradiţiei

    În mod paradoxal, literatura de specialitate a ajuns principalul argument în această “dezbatere”. Astfel, autoarea afirmă faptul că “în ignorarea tradiţiei juridice româneşti [s.n.], care a susţinut aplicarea în întregime a uneia dintre legile penale concurente, apreciată, prin comparaţie, ca fiind mai blândă pentru infractor, în doctrina recentă a apărut falsa dihotomie [s.n.] între aşa-numitul principiu al aplicării globale şi aşa-numitul principiu al aplicării pe instituţii autonome.” O asemenea afirmaţie nu doar că este făcută în lipsa unei documentări aprofundate cu privire la acest subiect, ci devine un argument fals.

    Din nefericire, formulări de acest tip se regăsesc şi în lucrările noi apărute. De exemplu, în lucrarea scrisă de I. Pascu, V. Dobrinoiu şi colab., Noul Cod penal comentat. Partea generală, vol. I, Ed. UJ, Bucureşti, 2012, Traian Dima afirmă la pagina 44 faptul că “doctrina este unanimă (?!?! – s.n.) în aprecierea că indiferent câte legi penale succesive au intervenit din momentul săvârşirii infracţiunii şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, instanţa de judecată trebuie să aplice o singură lege şi anume, cea mai favorabilă infractorului. În baza acestui concept, nu este permis instanţei de judecată să aplice, în cauza concretă, dispoziţii combinate din cele două sau mai multe legi succesive, deoarece aceasta ar conduce la crearea unei alte legi (lex tertia), ori legea este o creaţie a legiuitorului, şi nu a judecătorului“. Din nefericire, nu s-a oferit absolut niciun exemplu din această doctrină unanimă, motiv pentru care rămâne o enigmă de unde a pornit o asemenea interpretare.

    Pentru a nu cădea în cealaltă extremă, nu vom realiza o analiză cu privire la incorectitudinea şi incoerenţa aplicării globale a legii penale mai favorabile ci vom face trimitere la adevărata tradiţie cu privire la acest subiect, citând cuvânt cu cuvânt din literatura de specialitate până la această dată.

    1. Vintilă Dongoroz

    În lucrarea Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Ed. Tempus & Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, profesorul Dongoroz afirmă la pagina 109 faptul că “aplicarea legii mai bânde înseamnă reţinerea uneia din legi, cu excluderea absolută a celeilalte legi, ca şi cum nici nu ar exista. Deci, nu este îngăduit, pentru a uşura situaţiunea învinuitului, să se ia unele dispoziţiuni din legea veche şi altele din legea nouă şi prin combinarea acesteia să se creeze o lex tertia şi mai favorabilă inculpatului“. Acesta este probabil fragmentul la care se referă autoarea materialului avut în discuţie şi care a fost recent citat inclusiv într-o hotărâre a Curţii de Apel Bucureşti care a soluţionat cauza prin aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

    Dacă ne-am raporta strict la acest fragment, punctul de vedere al profesorului Dongoroz ar fi unul clar în sensul că legea penală mai favorabilă trebuie aplicată global. Utilizarea unei lucrări de specialitate ca punct de referinţă nu implică însă doar extragerea din context a unei fraze, fără a observa rolul frazei în contextul în care aceasta a fost utilizată. Astfel, acest paragraf se regăseşte la pct. 56 – Aplicarea principiului legii mai blânde -, unde se analizează trei ipoteze: A. Ipoteza faptelor nedefinitiv judecate (p. 108-110); B. Ipoteza faptelor definitiv judecate (p. 110-112); C. Chestiunile corelative (p. 112-113). În cadrul analizei ipotezei faptelor nedefinitiv judecate profesorul Dongoroz face următoarele precizări:

    p. 108 – alegerea legii penale mai blânde este uşor de făcut, atunci când numai una din cele două legi incriminează faptul.

    OBS: este evident că în acest caz se referă la dezincriminarea unei fapte.

    p. 109 – “alegerea legii mai blânde este mai greu de făcut atunci când şi legea veche şi legea nouă incriminează acelaşi fapt, însă cele două legi diferă, fie sub raportul condiţiunilor de aplicare, fie sub raportul sancţiunilor (s.n.)”.

    OBS: Chiar după această precizare urmează fragmentul citat mai sus. Ce se observă? Profesorul Dongoroz nu a făcut o afirmaţie la modul general că legea penală mai favorabilă trebuie aplicată global. Acesta a afirmat în mod expres faptul că atunci când “cele două legi diferă, fie sub raportul condiţiunilor de aplicare, fie sub raportul sancţiunilor“, “aplicarea legii mai bânde înseamnă reţinerea uneia din legi, cu excluderea absolută a celeilalte legi, ca şi cum nici nu ar exista“. Oferind o citare completă, afirmaţia capătă sens. Aceasta întrucât se observă că nu discutăm despre o aplicare globală în sensul avut în vedere de autoarea materialului supus analizei. Ceea ce a subliniat profesorul Dongoroz a fost faptul că nu se poate prelua un element al tipicităţii dintr-o lege şi un alt element de tipicitate dintr-o altă lege. O asemenea abordare oferă contur unei lex tertia, motiv pentru care este interzis a se proceda astfel. În niciun caz profesorul Dongoroz nu s-a referit posibilitatea reţinerii concomitente a unor instituţii autonome din legi diferite.

    Concluzia noastră este confirmată tot de profesorul Dongoroz, care în lucrarea CODUL PENAL CAROL AL II-LEA ADNOTAT, Vol. I, Partea Generală, editura Librăriei SOCEC & CO., S.A., Bucureşti, 1937, pag. 10, dreapta sus, lit. b) face următoarea precizare: “alegerea legii mai blânde exclude implicit legea mai severă. Nu este deci îngăduit a se îmbina dispoziţiunile unei legi cu ale celeilalte pentru a obţine un rezultat şi mai favorabil, fiindcă aceasta ar însemna crearea pe cale de aplicaţiune a unei a treia lege (lex tertia), ceea ce nu este admis.
    Odată însă fapta stabilită şi pedeapsa stabilită conform uneia dintre legi se poate recurge la instituţiunile cari funcţionează independent din cealaltă lege [s.n.], dacă ele sunt favorabile infractorului (citatul lipsă din argumentele autoarei).

    Profesorul Dongoroz nu susţinea aşadar aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

    2. Profesorul Traian Pop

    Deşi pare să fie ignorat în totalitate, profesorul Tr. Pop analiza această chestiune încă din 1923 în lucrarea sa Drept penal comparat, Vol II, Institutul de Arte grafice Ardealul, Cluj, 1923.

    Acesta afirma faptul că “pentru constatarea şi aplicarea măsurei celei mai favorabile pentru infractor este admisă combinarea dispoziţiunilor celor mai blânde din 2 sau mai multe legi concurente. Se poate alege din fiecare dintre legile concurente cea mai favorabilă şi a se aplica aceste dispoziţiuni favorabile combinate? Chestiunea este controversată, existând 2 concepţii; una susţine teza indivizibilităţii (Angyal, Vambery) legilor concurente, iar cealaltă susţine teza divizibilităţii acestor legi (Dalloz, Blanche, Edvi Illes, Bernolak). După concepţia întâia nu este admis combinaţia menţionată, căci aceasta ar însemna, că nu se aplică legea mai blândă, ci o lege alcătuită de către judecător, atfel totdeauan trebuie aplicată numai o singură lege, iar nici decum o combinaţie a mai multor legi.

    După concepţia a doua este admisă combinaţia, căci altfel principiul retroactivităţii legii mai blânde s-ar valida defectuos. Restricţiunea, ce se impune acestei combinaţiuni – pe care o admitem şi noi – este aceea, ca dispoziţiunile alese in două sau mai multe legi concurente să nu fie incoherente (s.n.)“.

    Profesorul Traian Pop nu susţinea aşadar aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

    3. Profesorul NT. Buzea

    Profesorul de drept penal din Iaşi afirma în lucrarea sa Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Alba Iulia, 1944 la p. 271 faptul că “jurisprudenţa permite deci combinarea articolelor, favorabile inculpatului, chiar când ele aparţin unor legi concurente, ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi de o a treia lege sau de legiferare pe cale judecătorească. “

    Profesorul Buzea nu susţinea aşadar aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

    4. Profesorul George Antoniu

    Astfel, profesorul George Antoniu achiesa la cele statuate de Tribunalul Suprem (decizia 631 din 1969, în RRD nr. 8 1969) şi anume faptul că: „deşi, în principal, dispoziţiile referitoare la recidivă, întocmai ca şi cele care reglementează concursul de infracţiuni, se evaluează, în privinţa legii mai favorabile, în mod independent de legea în raport cu care s-au încadrat faptele [s.n.], aceasta nu se referă la toate laturile acestei instituţii” – G. Antoniu, C. Bulai şi colab., Practică judiciară penală, vol. I, ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1988, pag. 33.

    Şi mai clar se exprimă profesorul George Antoniu în lucrarea Codul penal al RSR. Comentat şi Adnotat. Partea Generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972 unde la pagina 64 statuează faptul că “o chestiune aparte se ridică în legătură cu unele instituţii juridico-penale. Legea mai favorabilă infractorului, stabilită în modul arătat şi care determină încadrarea juridică a faptelor acestuia, poate să nu fie cea mai favorabilă cu privire la absolut toate măsurile susceptibile a fi luate în cauză respectivă. Astfel, de pildă, într-o speţă este posibil ca legea mai favorabilă infractorului în privinţa încadrării juridice a faptei să fie legea nouă, limitele de pedeapsă fiind mai reduse, însă în ceea ce priveşte reglementarea concursului de infracţiuni (dacă una sau toate infracţiunile concurente s-au comis sub legea veche) legea anterioară să cuprindă dispoziţii mai favorabile (de exemplu, prevede un spor de pedeapsă mai redus). Aceeaşi situaţie se poate ivi şi în legătură cu reglementarea suspendării executării pedepsei, precum şi cu alte instituţii juridico-penale. Aşa de pildă, referindu-ne la recidivă, în măsura în care prevederile legii anterioare ar conduce la înlăturarea existenţei primului termen al recidivei, aceste dispoziţii urmează să fie aplicate chiar dacă în privinţa încadrării juridice a faptei s-ar impune aplicarea legii noi (s.n.).

    Se întrevede astfel posibilitatea ca, în alegerea legii mai favorabile, unele instituţii juridice să fie privite ca având o independenţă relativă în raport de prevederile care incriminează fapta, iar aplicarea dispoziţiilor din art. 13 c. pen. să se facă distinct (s.n.).

    Este semnificativ faptul că în practica judiciară, de pildă, prevederile mai favorabile care reglementează concursul de infracţiuni sînt examinate independent de legea mai favorabilă în baza căreia a fost încadrată fapta (s.n.).

    Profesorul George Antoniu nu susţinea aşadar aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

    5. Florin Streteanu

    În lucrarea sa, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, autorul statuază la pagina 175 faptul că “se admite posibilitatea combinării unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în legi diferite, atunci când acestea privesc instituţii susceptibile de a fi aplicate autonom”.

    Profesorul Florin Streteanu nu susţinea aşadar aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

    6. Viorel Paşca

    În lucrarea sa, Curs de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. UJ, Bucureşti, 2010, autorul statuează la pagina 89-90 următoarele:  “considerăm justă opinia potrivit căreia dispoziţiile privitoare la condiţiile de existenţă ale recidivei şi ale concursului de infracţiuni, precum şi regimul sancţionator al acestor forme ale pluralităţii de infracţiuni ca dispoziţii legale de sine stătătoare, care se compară între ele independent de dispoziţiile de incriminare, aplicarea lor independentă neducând la o lex tertia (s.n.)“.

    O opinie identică se regăseşte şi în M. Basarab (coord.), Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 55-56.

    Profesorii Viorel Paşca şi Matei Basarab nu susţineau aşadar aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

    7. Lavinia Lefterache

    În lucrarea sa Drept penal. Partea generală, Ed. UJ, Bucureşti, 2009, autoarea statuează la pagina 138 faptul că “Nu se creează o lex tertia atunci când dispoziţiile de favoare privesc instituţii autonome”.

    Lavinia Lefterache nu susţinea aşadar aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

    8. M.A. Hotca

    În materialul său – Regula mitior lex în lumina noului Cod penal -, autorul susţine faptul că “dintre cele două concepţii privitoare la aplicarea legii penale mai blânde, preferinţa noastră se îndreaptă spre sistemul aplicării legii penale mai favorabile, în funcţie de instituţii penale autonome, deoarece soluţia aplicării globale este una excesivă şi nelegală, care poate determina situaţii inacceptabile“.

    II. Argumentul de text

    Autoarea constată faptul că “totodată, însăşi terminologia folosită de codul penal, în sensul aplicării legii penale mai favorabilă, şi nu a dispoziţiilor penale mai favorabile, reflectă conceptul aplicării unitare a legii penale“. Astfel, se evidenţiază o interpretare gramaticală a art. 5 NCP, în sensul în care legiuitorul s-a raportat la noţiunea de lege penală şi nu la cea de dispoziţie penală. Ne întrebăm însă, dacă o asemenea interpretare este de bună-credinţă atâta vreme cât art. 173 NCP defineşte legea penală ca fiind “orice dispoziţie cu caracter penal“? Nu este oare cât se poate de clar faptul că legiuitorul şi-a exprimat deja punctul de vedere în legătură cu această chestiune? Oare dacă legea penală este o dispoziţie cu caracter penal, legea penală mai favorabilă nu se raportează la dispoziţii cu caracter penal dintr-un anumit act normativ?

    III. Argumentul constituţional

    Ultimul argument invocat este unul constituţional. Astfel, autoarea afirmă faptul că “în această modalitate nu se aplică legea penală mai favorabilă, ci se obţine o lege penală mult prea favorabilă unui segment privilegiat de infractori, care beneficiază de tot ceea ce este mai bun din cele două legi penale succesive, situaţie inechitabilă faţă de celelalte două categorii de infractori, fie judecaţi în baza legii penale vechi, fie care vor fi judecaţi în temeiul noii legi penale“.

    Prin aceasta, autoarea susţine că s-ar încălca art. 16 alin. 1 şi art. 124 alin. 2 din Constituţia României.

    Ce să înţelegem de aici? Că art. 5 NCP ar deveni neconstituţional pentru că o anumită persoană a avut “şansa” să fie judecată sub imperiul unor legi succesive? Oare nu aceasta este raţiunea legii penale mai favorabile? Unde este problema de constituţionalitate? Că două procese penale începute în acelaşi timp se soluţionează definitiv în momente diferite?

    The following two tabs change content below.
    Avocat, Baroul Cluj Avocat specializat în drept penal, îndeosebi infracţiuni de criminalitate organizată precum cele informatice. tel. 0748.149.840 / Email: contact@zlati.legal / george.zlati@protonmail.com Cărţi publicate: Codul de procedură penală comentat, ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2020 (coautor, coordonator Mihail Udroiu) Noul Cod penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 (în colaborare cu Sergiu Bogdan şi Doris Alina Şerban) Articole relevante (selecţie): 1. Sancţionarea accesului neautorizat la o reţea wireless şi utilizarea fără drept a serviciului de Internet. Analiză de lege lata, lege ferenda, cu trimitere la elemente de drept comparat - Caiete de drept penal, nr. 2/2011 2. Problematica violenţei exercitate într-un joc sportiv (II). Răspunderea penală a participanţilor la jocul sportiv - Caiete de drept penal, nr. 3/2011 3. Unele consideraţii cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 5 lit. b) şi e) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Pandectele Române, nr. 9/2012 4. Unele aspecte în legătură cu infracţiunile informatice din perspectiva legislaţiei în vigoare, precum şi a noului Cod penal, Dreptul, nr. 10/2012 5. Dematerializarea obiectului material al infracţiunii în contextul evoluţiei tehnologice şi consecinţele acesteia, Dreptul, nr. 9/2013 6. Percheziţia sistemelor informatice şi a mijloacelor de stocare a datelor informatice (I), Caiete de drept penal, nr. 3/2014; 7. Percheziţia sistemelor informatice şi a mijloacelor de stocare a datelor informatice (II), Caiete de drept penal, nr. 4/2014; 8. Legitima apărare şi starea de necesitate în domeniul criminalităţii informatice (I), Dreptul, nr. 4/2015; 9. Legitima apărare şi starea de necesitate în domeniul criminalităţii informatice (II), Dreptul, nr. 5/2015. 10. Privilegiul contra autoincriminării şi criptografia, Penalmente Relevant, nr. 1/2016 11. Frauda informatică. Aspecte controversate, Caiete de Drept penal, nr. 4/2018

    Materiale conexe:

    Adaugaţi un comentariu

    Mailul Dvs. NU va fi făcut public. Completaţi câmpurile obligatorii *

    *
    *