Refuzul concubinului de a da declaraţie în calitate de martor – Penalmente relevant - analize de drept penal

  • Abonează-te


  • Refuzul concubinului de a da declaraţie în calitate de martor


    Într-o cauză aflată pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea hotărârea aici) s-a pus în discuţie compatibilitatea obligaţiei de a da declaraţie în calitate de martor, în ceea ce îi priveşte pe concubinii suspecţilor ori inculpaţilor, cu prevederile art. 8 şi 14 din Convenţie. Discuţia a pornit de la faptul că în dreptul olandez doar soţul, soţia şi “partenerii înregistraţi” beneficiază de privilegiul de a nu depune mărturie în procesul penal împotriva partenerilor de viaţă.

    Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului, printr-o hotărâre luată cu o majoritate de 10 la 7, a statuat faptul că deşi o asemenea obligaţie aduce atingere vieţii private, aceasta este “necesară” raportat la prevederile art. 8 parag. 2 din Convenţie. Soluţia luată cu majoritate de voturi a avut la bază interesul public de a sancţiona infracţiunile grave – în cauza Van Der Heijden acuzaţia formulată împotriva partenerului de viaţă al reclamantei fiind aceea de omor. Opinia minoritară a fost în esenţă aceea că o distincţie între persoanele căsătorite, “partenerii înregistraţi” şi concubini (parteneri de viaţă de facto) este una superficială şi care nu îşi găseşte justificarea.

    Soluţia prezintă interes deoarece inclusiv în dreptul român, precum în cel olandez, concubinii nu pot refuza să dea declaraţie în calitate de martor. Astfel, conform art. 117 alin. (1) Cod proced. pen. doar soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, fraţii şi surorilor suspectului ori inculpatului precum şi persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului beneficiază de acest privilegiu.

    În ceea ce ne priveşte, suntem de acord în legătură cu faptul că, raportat la efectele pe care le poate produce imposibilitatea de a administra un mijloc de probă în procesul penal poate deveni problematică inclusiv existenţa acestui privilegiu. Astfel, este cert faptul că obligaţia de a da o declaraţie sub jurământ şi sub sancţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasă creează o dilemă morală deoarece martorul este pus în situaţia de a alege între a da declaraţie, cu riscul de a pune în primejdie relaţia pe care o are cu persoana acuzată de comiterea unei infracţiuni, ori de a declara în mod mincinos în vederea protejării acestei relaţii (a se vedea şi Lee Stuesser, Testimonial privilege: Van Der Heijden v The Netherlands – Case Note, în International Journal of Evidence & Proof, vol. 16, 2012, p. 325).

    Pe de altă parte, acest privilegiu poate să cântărească extrem de mult în ecuaţia aflării adevărului. Aceasta cu atât mai mult cu cât, precum în dreptul olandez, Codul de proced. pen. român nu limitează acest privilegiu în funcţie de natura infracţiunii ce face obiectul procesului penal. Astfel, inclusiv în cazul infracţiunilor de violenţă în familie (avute în vedere de art. 199 Cod penal), acest privilegiu produce efecte în contra interesului de a afla adevărul într-o anumită cauză. După cum se observă, această analiză privitoare la raţiunea acestui privilegiu şi oportunitatea existenţei acestuia beneficiază atât de argumente pro cât şi de argumente contra.

    Având totuşi în vedere faptul că acest privilegiu este recunoscut în dreptul intern, suntem de părere că distincţia făcută între persoanele enumerate în cuprinsul art. 117 alin. (1) Cod proced. pen. şi concubini este superficială şi contrară raţiunii acestui privilegiu. Astfel, dacă acceptăm că dilema morală la care am făcut referire supra sta la baza instituirii unui asemenea privilegiu, nu înţelegem de ce concubinii sunt excluşi din cuprinsul art. 117 alin. (1) Cod proced. pen. Aceasta cu atât mai mult cu cât, de acest privilegiu beneficiază inclusiv persoanele care au avut calitatea de soţ, context în care componenta ce ţine de dilema morală poate fi pusă în discuţie.

    Apreciem sub acest aspect că această distincţie superficială reprezintă o discriminare ce ar trebui să se afle în contradicţie cu prevederile art. 14 din Convenţie şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, consecinţa fiind aceea a neconstituţionalităţii art. 117 alin. (1) Cod proced. pen.

    Există inclusiv o lipsă de consecvenţă a legiuitorului prin raportare la prevederile Codului penal. Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de nedenunţare (art. 266), tăinuire (art. 270) ori  de favorizare a făptuitorului (art. 269), legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire atunci când fapta este comisă de un membru de familie. Or, din moment ce raportat la prevederile art. 177 Cod penal, inclusiv concubinii sunt asimilaţi membrilor de familie, această lipsă de consecvenţă este regretabilă. Astfel, deşi favorizarea infractorului poate avea consecinţe mult mai grave în ceea ce priveşte ideea de înfăptuire a justiţiei, concubinii sunt excluşi de la răspunderea penală. Este paradoxal faptul că atât nedenunţarea, cât şi tăinuirea ori mărturia mincinoasă pot fi privite din punct de vedere conceptual ca o formă de favorizare, dar cu toate acestea legiuitorul a creat o situaţie mai grea concubinilor doar în ceea ce priveşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Nu criticăm faptul că textul de la mărturie mincinoasă nu beneficiază de o prevedere similară celei de la art. 266, 269 ori 270 Cod penal. Aceasta deoarece, în măsura în care persoanele prevăzute la art. 117 (1) Cod proced. pen. nu apelează la privilegiul de a nu da declaraţie, cauza specială de nepedepsire nu îşi mai găseşte necesitatea. Criticabil este însă faptul că potenţialitatea de a aduce atingere înfăptuirii justiţiei prin refuzul de a da declaraţie în calitate de martor pare să cântărească mai mult în viziunea legiuitorului decât atingerea adusă actului de justiţie ca urmare a nedenunţării, tăinuirii ori favorizării.

    Dincolo de aceste observaţii, o asemenea reglementare poate da naştere şi unei probleme practice cu privire la identificarea unui comportament infracţional în situaţia în care concubinul refuză să dea declaraţie. Astfel, este indubitabil faptul că de privilegiul de a nu da declaraţie nu se bucură şi concubinii persoanei ce are calitatea de suspect ori inculpat într-o anumită cauză penală. În măsura în care concubinul dă declaraţie iar această este mincinoasă va putea fi atrasă răspunderea penală prin raportare la infracţiunea de mărturie mincinoasă. Ne punem însă întrebarea ce se va reţine în situaţia în care concubinul refuză de la bun început să dea declaraţie, acesta refuzând inclusiv să depună jurământul religios ori să se prezinte la organul de urmărire penală ori în faţă instanţei de judecată? Sub acest aspect, suntem de părere că nu putem discuta despre o faptă tipică de mărturie mincinoasă deoarece acesta poate da declaraţie doar după depunerea jurământului. Din moment ce esenţial pentru angajarea răspunderii penale pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă este denaturarea adevărului cu privire la împrejurările esenţiale în legătură cu care este întrebat (martorul neputând să cunoască caracterul esenţial al împrejurărilor decât dacă acesta este evidenţiat în cuprinsul unei întrebări), refuzul de a depune jurământul ori de a se prezenta în faţa organului judiciar atrage imposibilitatea obiectivă de a formula vreo întrebare.

    În acest context, o variantă ar fi aceea de a încadra fapta la infracţiunea de favorizare a făptuitorului. Aceasta întrucât, dacă infracţiunea de favorizare are un caracter subsidiar faţă de celelalte infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei în legătură cu care există o asemănare la nivel conceptual, este evident că imposibilitatea reţinerii formei speciale de favorizare (în speţă mărturia mincinoasă) va oferi posibilitatea reţinerii favorizării. Acest text beneficiază însă de o cauză specială de nepedepsire ce vizează inclusiv categoria concubinilor, motiv pentru care răspunderea penală nu va putea fi angajată nici prin raportare la acest text de incriminare. Fără a mai insista sub aspectul tipicităţii, suntem de părere că nici infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei (art. 271 Cod penal) nu ar trebui să îşi găsească aplicabilitatea în exemplul învederat supra.

    O asemenea construcţie juridică ar putea reprezenta încă un argument în favoarea unei propuneri de lege ferenda în sensul modificării art. 117 alin. (1) Cod proced. pen.

    The following two tabs change content below.
    Avocat, Baroul Cluj Avocat specializat în drept penal, îndeosebi infracţiuni de criminalitate organizată precum cele informatice. tel. 0748.149.840 / Email: contact@zlati.legal / george.zlati@protonmail.com Cărţi publicate: Codul de procedură penală comentat, ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2020 (coautor, coordonator Mihail Udroiu) Noul Cod penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 (în colaborare cu Sergiu Bogdan şi Doris Alina Şerban) Articole relevante (selecţie): 1. Sancţionarea accesului neautorizat la o reţea wireless şi utilizarea fără drept a serviciului de Internet. Analiză de lege lata, lege ferenda, cu trimitere la elemente de drept comparat - Caiete de drept penal, nr. 2/2011 2. Problematica violenţei exercitate într-un joc sportiv (II). Răspunderea penală a participanţilor la jocul sportiv - Caiete de drept penal, nr. 3/2011 3. Unele consideraţii cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 5 lit. b) şi e) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Pandectele Române, nr. 9/2012 4. Unele aspecte în legătură cu infracţiunile informatice din perspectiva legislaţiei în vigoare, precum şi a noului Cod penal, Dreptul, nr. 10/2012 5. Dematerializarea obiectului material al infracţiunii în contextul evoluţiei tehnologice şi consecinţele acesteia, Dreptul, nr. 9/2013 6. Percheziţia sistemelor informatice şi a mijloacelor de stocare a datelor informatice (I), Caiete de drept penal, nr. 3/2014; 7. Percheziţia sistemelor informatice şi a mijloacelor de stocare a datelor informatice (II), Caiete de drept penal, nr. 4/2014; 8. Legitima apărare şi starea de necesitate în domeniul criminalităţii informatice (I), Dreptul, nr. 4/2015; 9. Legitima apărare şi starea de necesitate în domeniul criminalităţii informatice (II), Dreptul, nr. 5/2015. 10. Privilegiul contra autoincriminării şi criptografia, Penalmente Relevant, nr. 1/2016 11. Frauda informatică. Aspecte controversate, Caiete de Drept penal, nr. 4/2018

    Materiale conexe:

    One Comentariu

    1. Constantin

      Interesant!

      Posted 04/09/2015 at 15:45 | Permalink | Reply

    Adaugaţi un comentariu

    Mailul Dvs. NU va fi făcut public. Completaţi câmpurile obligatorii *

    *
    *