ÎCCJ. Aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 privind infracţiunea de abuz în serviciu în ceea ce priveşte cazul de Recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 Cod procedură penală
Extras: “Decizia Curţii Constituşionale nr. 405/2016 privind infracţiunea de abuz în serviciu constituie o decizie interpretativă, prin care nu s-a constatat neconstituţionalitatea normei de incriminare a abuzului în serviciu, ci s-a stabilit că norma de incriminare este constituţională în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii.” Aplicarea unei astfel de decizii interpretative a Curţii Constituţionale nu poate fi realizată cu privire la hotărârile definitive pe calea recursului în casaţie, în baza dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.” I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 422/RC din 18 octombrie 2016
Notă critică:
În ceea ce ne priveşte, soluţia ÎCCJ este criticabilă sub mai multe aspecte. Deosebit de relevant este faptul că ÎCCJ, prin dec. pen. nr. 422/RC/2016, a pus în discuţie efectele pe care le produce decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 (în continuare DCCR nr. 405/2016) într-o modalitate ce ridică serioase semne de întrebare din perspectiva respectării principiului legalităţii incriminării şi implicit a art. 7 din Convenţie.
Nu criticăm neapărat faptul că ÎCCJ a apreciat ca fiind inaplicabil cazul de recurs în casaţie invocat, însă considerentele ce au stat la baza soluţiei de respingere a recursului în casaţie le apreciem ca fiind netemeinice şi în unele puncte chiar îngrijorătoare. Astfel, am putea să fim de acord la nivel de principiu că recursul în casaţie nu este aplicabil atunci când DCCR nr. 405/2016 a fost publicată în M.Of. ulterior rămânerii definitive a soluţiei atacate cu recurs, cu toate că nu acesta a fost argumentul folosit de ÎCCJ.
Astfel, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se aduc critici de legalitate hotărârii rămase definitive. Or, în măsura în care DCCR nr. 405/2016 a fost publicată în M.Of. ulterior rămânerii definitive nu s-ar putea susţine că aceasta a suferit sub aspectul legalităţii la momentul pronunţării ei deoarece în acel moment nu exista DCCR în cauză. În astfel de situaţii apreciem ca fiind incidente fie dispoziţiile art. 595 C.proc.pen., fie cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. – prin raportare la incidenţa unei cauze (DCCR) de stingere a pedepsei. Deşi nu excludem posibilitatea de a invoca ca şi temei de revizuire a hotărârii definitive temeiul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., necesită menţionat faptul că acest caz de revizuire se află doar la îndemâna părţilor ce au ridicat excepţia de neconstituţionalitate în cauza ce face obiectul revizuirii. Or, având în vedere faptul că prin DCCR nr. 405/2016 s-a produs o restrângere a sferei de aplicabilitate a infracţiunii de abuz în serviciu, aspect ce evidenţiază o dezincriminare parţială a acestei infracţiuni, devine inechitabil ca persoanele condamnate ce nu au ridicat o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu să execute în continuare o pedeapsă care nu ar mai putea fi aplicată într-o situaţie identică cu a lor datorită acestei dezincriminări parţiale. De asemenea, art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. face vorbire despre o prevedere ce a fost declarată ca fiind neconstituţională, fapt ce ar putea genera discuţii cu privire la aplicabilitatea acestui caz de revizuire în ceea ce priveşte deciziile interpretative ale Curţii Constituţionale prin care nu se decide neconstituţionalitatea unui text de lege ci se impune cu titlu obligatoriu erga omnes o interpretare conformă cu exigenţele constituţionale.
Ceea ce considerăm însă ca fiind important este faptul că o persoană condamnată pentru infracţiunea de abuz în serviciu pentru încălcarea unor atribuţii de serviciu ce nu au fost prevăzute de lege ci de alte acte normative infra legale să poată beneficia de DCCR nr. 405/2016. În măsura în care persoana condamnată este lipsită de un astfel de remediu şi continuă să execute o pedeapsă pentru o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală datorită dezincriminării parţiale, nu doar că se aduce atingere art. 7 din Convenţie, dar se ridică şi o problemă legată de respectarea art. 6 din Convenţie, în ceea ce priveşte liberul acces la justiţie, ori a art. 13 din Convenţie.
Pentru aceasta este însă necesar să putem discuta despre incidenţa art. 7 din Convenţie (art. 4 C.pen.) referitor la dezincriminare. Tocmai de aceea nu ne propunem să criticăm decizia ÎCCJ prin raportare la incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C.proc.pen. ci urmează să ne rezumăm la a critica cele statuate de ÎCCJ în ceea ce priveşte efectele pe care le produce DCCR nr. 405/2016. Facem însă menţiunea că, în ceea ce ne priveşte, în măsura în care DCCR nr. 405/2016 a fost invocată pe fondul cauzei ori în apel iar instanţa a dispus condamnarea deşi fapta nu era prevăzută de legea penală, devine incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C.proc.pen.
Printre cele statuate de ÎCCJ găsim ca fiind problematice următoarele aprecieri:
-
- “Conform art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată şi art. 147 din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, fapt ce duce la concluzia că deciziile Curţii se aplică numai pentru viitor şi nu pot aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite [s.n.], întrucât s-ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive”.
- “Principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în cea comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului; atingerea acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, iar o derogare adusă trebuie să fie limitată şi numai pentru motive substanţiale şi imperioase [s.n.]”.
- “instanţa constituţională poate stabili că o normă este constituţională doar într-o anumită interpretare, toate celelalte posibile interpretări fiind incompatibile cu Constituţia, norma juridică fiind salvată fără intervenţia legiuitorului [s.n.]. Astfel, de la momentul pronunţării hotărârii de condamnare în prezenta cauză şi până la momentul soluţionării recursurilor în casaţie, declarate de inculpaţii A. şi B., se constată că nu a intervenit nicio lege care să dezincrimineze fapta pentru care au fost condamnaţi recurenţii [s.n.], pentru a putea fi incidente dispoziţiile art. 4 C. pen”.
- “Decizia de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor dintr-o lege sau ordonanţă face parte din ordinea juridică normativă; prin efectul acesteia prevederea neconstituţională îşi încetează aplicarea pentru viitor, împrejurare în care devin aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (2) C. pen. [s.n.] în situaţia cauzelor aflate pe rol sau art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru hotărârile definitive”.
- “pe toată durata de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate (aşa cum este şi prezenta cauză) decât în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. [s.n.]”.
Aşadar, din considerentele ÎCCJ pare a rezulta faptul că prin decizia interpretativă a Curţii Constituţionale s-a stabilit doar modalitatea în care trebuie interpretat textul de incriminare privind abuzul în serviciu, nefiind în prezenţa unei dezincriminări. De asemenea, având în vedere faptul că DCCR produce efecte doar pentru viitor, aceasta nu poate aduce atingere situaţiilor juridice deja constituite şi anume condamnarea inculpaţilor.
1. În ceea ce priveşte efectele pentru viitor ale DCCR 405/2016
Pentru a evidenţia cât de problematică este afirmaţia ÎCCJ ne permitem să invocăm o situaţie ipotetică. Să presupunem că nu am fi discutat despre o decizie interpretativă a Curţii Constituţionale, ci despre o decizie prin care s-ar fi constatat faptul că infracţiunea de abuz în serviciu este neconstituţională în ansamblul ei (similar cu DCCR privind art. 6 din Legea nr. 241/2005). Cu toate acestea, legiuitorul nu a intervenit în cele 45 de zile de la publicarea deciziei în M.Of., ceea ce ar fi atras conform art. 145 alin. (1) din Constituţie încetarea efectelor juridice a dispoziţiilor declarate neconstituţionale. În măsura în care decizia Curţii Constituţionale produce efecte doar pentru viitor, s-ar putea oare susţine că în această situaţie ipotetică nu ne aflăm în prezenţa unei dezincriminări care ar profita inclusiv persoanelor condamnate definitiv anterior publicării DCCR în M.Of? Este evident faptul că încetarea efectelor ar trebui coroborate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie referitoare la retroactivitatea legii penale mai favorabile şi cele ale art. 23 alin. (12) din Constituţie potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită ori aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.
Astfel, chiar dacă acceptăm faptul că o DCCR prin care s-a dezincriminat o infracţiune poate produce efecte doar pentru viitor, nimic nu ne împiedică să constatăm faptul că textul de incriminare este afectat prin respectiva decizie a Curţii Constituţionale – acesta ieşind din vigoare – urmând ca retroactivitatea să vizeze textul de incriminare în forma şi cu efectele pe care acesta le produce după expirarea celor 45 de zile de la momentul publicării deciziei în M.Of. în temeiul art. 4 C.pen. De altfel, faptul că declararea unui text de incriminare ca fiind neconstituţional atrage dezincriminarea faptelor comise anterior deciziei Curţii Constituţionale nu reprezintă un subiect controversat în doctrină ori jurisprudenţă – a se vedea în acest sens chiar practica ÎCCJ şi anume dec. pen. nr. 363/2015 şi dec. pen. nr. 330/A/2015 privind constatarea dezincriminării faptei prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 ca urmare a DCCR nr. 363/2015. Este adevărat faptul că în deciziile citate cauza era una pendinte (în faza apelului) iar efectele deciziei Curţii Constituţionale nu puteau afecta în vreun fel autoritatea de lucru judecat din moment ce hotărârea nu era încă definitivă.
Cu toate acestea, ÎCCJ a statuat în decizia nr. 422/RC din 18 octombrie 2016 faptul că “decizia de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor dintr-o lege sau ordonanţă face parte din ordinea juridică normativă” iar “prin efectul acesteia prevederea neconstituţională îşi încetează aplicarea pentru viitor, împrejurare în care devin aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (2) C. pen. [s.n.] în situaţia cauzelor aflate pe rol sau art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru hotărârile definitive”.
În primul rând, dacă neconstituţionalitatea a vizat un element constitutiv al infracţiunii, acest lucru se va răsfrânge asupra sferei acestuia de aplicabilitate. Or, efectele acestei restrângeri nu se analizează din perspectiva art. 5 C.pen., deoarece acesta acoperă situaţia legii penale mai favorabile, ci din perspectiva art. 4 C.pen. ce reglementează aplicarea legii penale de dezincriminare.
Pe de altă parte, a susţine că în ceea ce priveşte hotărârile definitive devin aplicabile doar prevederile art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. ajunge să lipsească de efecte dezincriminarea prin efectul DCCR pentru toate acele persoane condamnate care nu au invocat excepţia de neconstituţionalitate. Or, această restrângere a remediilor procesuale ar echivala cu perpetuarea încălcării art. 7 din Convenţie şi ar aduce o atingere suplimentară art. 6 din Convenţie ori a art. 13 din Convenţie.
În realitate, practica judiciară relevă posibilitatea persoanelor condamnate definitiv de a beneficia de efectele DCCR nr. 405/2016 atât prin intermediul dispoziţiilor art. 595 C.proc. pen. cât şi prin intermediul contestaţiei la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen – a se vedea în acest sens Jud. Iaşi, dec. pen. nr. 387/2016 sau Trib. Cluj, dec. pen. nr. 42/2016 referitoare la dezincriminarea art. 6 din Legea nr. 241/2005 ca efect al DCCR nr. 363/2015. Inclusiv în ceea ce priveşte abuzul în serviciu există soluţii de practică judiciară prin care s-a constatat dezincriminarea parţială şi s-a făcut aplicare dispoziţiilor art. 595 C.proc.pen. – a se vedea în acest sens C. Ap. Alba-Iulia, dec. pen. nr. 20/A/2017 (dos. pen. nr. 4754/97/2016).
2. În ceea ce priveşte efectele DCCR nr. 405/2016 din perspectiva naturii acesteia
Prin dec. pen. nr. 422/RC/2016 ÎCCJ a statuat faptul că “instanţa constituţională poate stabili că o normă este constituţională doar într-o anumită interpretare, toate celelalte posibile interpretări fiind incompatibile cu Constituţia, norma juridică fiind salvată fără intervenţia legiuitorului [s.n.]. Astfel, de la momentul pronunţării hotărârii de condamnare în prezenta cauză şi până la momentul soluţionării recursurilor în casaţie, declarate de inculpaţii A. şi B., se constată că nu a intervenit nicio lege care să dezincrimineze fapta pentru care au fost condamnaţi recurenţii [s.n.], pentru a putea fi incidente dispoziţiile art. 4 C. pen.”. În ceea ce ne priveşte, această afirmaţie este extrem de periculoasă deoarece sublinează practic faptul că o decizie interpretativă a Curţii Constituţionale nu poate echivala sub aspectul efectelor juridice cu o lege de dezincriminare, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
Coroborând concluziile ÎCCJ şi într-o notă oarecum ironică am putea concluziona că o decizie interpretativă a Curţii Constituţionale nu poate conduce niciodată la dezincriminarea unei infracţiuni deoarece o asemenea decizie clarifică faptul că o normă este constituţională în anumite limite de interpretare – ceea ce “salvează norma juridică fără intervenţia legiuitorului” – şi oricum, decizia interpretativă a Curţii Constituţionale produce efecte doar pentru viitor deci dezincriminarea nu poate produce efecte pentru trecut (sic!!!). Aceasta dincolo de faptul că, raportat la deciziile interpretative ale Curţii Constituţionale, cea privitoare la aplicarea legii penale mai favorabile a ajuns să producă efecte şi pentru trecut, lipsind de efecte o decizie anterioară cu caracter obligatoriu a ÎCCJ dată cu titlu de dezlegare a unei chestiuni de drept.
Revenind, deşi ÎCCJ nu a statuat în mod expres, pare să rezulte că s-a pus semnul echivalenţei între decizia interpretativă a Curţii Constituţionale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu şi o eventuală lege interpretativă. Dincolo de faptul că am ajunge în situaţia absurdă în care decizia Curţii Constituţionale ar ajunge să producă efecte restrânse faţă de o lege interpretativă ce poate retroactiva, se pune problema în ce măsură decizia interpretativă oferă doar o interpretare obligatorie a dispoziţiilor legale criticate ori modifică sfera de aplicabilitate a acestora. Aceasta întrucât, inclusiv în doctrină (I. Paşcu, A.-S. Uzlău, Gh. Muscală, Drept penal. Partea generală, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 64) s-a evidenţiat faptul că “dacă legea interpretativă impune o altă interpretare decât cea dată în mod constant de jurisprudenţă [s.n.], legea interpretativă devine ea însăşi izvor de drept penal şi se supune regulii generale privind neretroactivitatea, cu excepţia situaţiei în care creează o situaţie mai favorabilă pentru inculpat” – a se vedea în acest sens şi F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 114 unde se susţine faptul că atunci când legea interpretativă vine să pună capăt unei jurisprudenţe constante în sensul contrat noii “interpretări”, vom discuta practic despre modificarea domeniului de incidenţă al legii. Ceea ce în mod evident pune în discuţie o eventuală dezincriminare ori aplicarea legii penale mai favorabile, după caz.
Rezultă aşadar că interpretarea există acolo unde practica judiciară era neunitară, căci schimbarea unei jurisprudenţe constante (ce este echivalentă legii din perspectiva jurisprudenţei CEDO în materia art. 7 din Convenţie – a se vedea în acest sens Cantoni c. Franţei; Kokkinakis c. Greciei; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României etc.) ca efect direct al “interpretării restrictive” oferite de Curtea Constituţională prin decizia 405/2016 nu este în realitate o interpretare ci o restrângere a sferei de aplicabilitate a textului de incriminare (sic!). Ceea ce, în mod evident, echivalează cu o dezincriminare parţială şi oferă aplicabilitate dispoziţiilor art. 4 C.pen.
În concluzie, apreciem că DCCR nr. 405/2016 nu este o simplă decizie interpretativă ci are ca efect direct dezincriminarea parţială a abuzului în serviciu (aşa cum a constatat de altfel cu titlu definitiv şi Curtea de Apel Alba-Iulia prin dec. pen. nr. 20/A/2017 în dos. pen. nr. 4754/97/2016). Prin urmare, devin aplicabile prevederile art. 4 C.pen. şi nu cele referitoare la legea penală mai favorabilă. Având în vedere această concluzie, devine evident că executarea unei pedepse pentru o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală, prin raportare la DCCR nr. 405/2016, aduce atingere art. 7 din Convenţie. Or, singurul remediu este acela de a permite persoanei condamnate definitiv să beneficieze de prevederile art. 4 C.pen.
Latest posts by Avocat dr. George Zlati (see all)
- (Video) De la studenţie la profesiile juridice - 02/03/2022
- Portal Penalmente Relevant. Indexarea materialelor de drept penal - 01/17/2022
- (Video) Infracţiunile de evaziune fiscală - 01/04/2022
- (Video) Metode speciale de supraveghere şi cercetare - 06/29/2021
- (Video) Dezbatere în domeniul criminalităţii informatice: Zlati vs. Dobrinoiu - 05/21/2021
Cuvinte cheie: abuz in serviciu, avocat drept penal Cluj, contestatie la executare, Curtea Constitutionale, decizia 405/2016, decizie interpretativa, dezincriminare, dezincriminarea abuzului in serviciu, efecte pentru viitor, ICCJ, principiul legalitatii, recurs in casatie, revizuire