Intervenţia dreptului penal în situaţia nerespectării măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor infectocontagioase în contextul epidemiei generate de Covid-19
Având în vedere situaţia actuală la nivel mondial determinată de răspândirea noului coronavirus (2019-nCoV), la nivel naţional au fost instituite o serie de măsuri în vederea prevenirii şi limitării efectelor epidemiei. Printre acestea se regăsesc măsura carantinei instituţionalizate, măsura izolării la domiciliu şi efectuarea unui test pentru COVID-19 persoanelor venite din zonele afectate sau care prezintă simptome ce întrunesc criteriile definiţiei de caz.
Articolul de faţă are ca scop prezentarea unor scurte consideraţii cu privire la măsurile care ar putea fi luate din perspectiva dreptului penal, în special a dreptului procesual penal, în situaţia în care o persoană suspectată a fi infectată cu Covid-19 refuză să intre în carantină sau/şi refuză să se supună prelevării de probe biologice necesare în vederea testării pentru noul coronavirus.
În consecinţă, în continuare ne vom referi la următoarele aspecte:
- Efectele nerespectării măsurilor instituite în vederea prevenirii sau combaterii bolilor infectocontagioase (pct. A);
- Examinarea fizică a persoanei în lipsa consimţământului acesteia (pct. B);
- Posibilitatea şi oportunitatea luării unor măsuri de siguranţă cu caracter medical. Aplicarea provizorie a unor atare măsuri (pct. C);
- Posibilitatea şi oportunitatea luării unor măsuri preventive (pct. D).
A. EFECTELE NERESPECTĂRII MĂSURILOR INSTITUITE ÎN VEDEREA PREVENIRII SAU COMBATERII BOLILOR INFECTOCONTAGIOASE
Nerespectarea măsurile instituite în vederea prevenirii sau combaterii bolilor infectocontagioase poate atrage fie răspunderea contravenţională, fie răspunderea penală.
Raportat la situaţia analizată, din perspectiva dreptului contravenţional, ar fi incidente prevederile art. 30 lit. h) din HG nr. 857/2011, care stabilesc că nerespectarea măsurilor speciale instituite în situaţii epidemiologice deosebite se sancţionează cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei pentru persoanele fizice.
Din această perspectivă s-ar putea pune în discuţie şi incidenţa prevederilor art. 2 pct. 29) din Legea nr. 61/1991, care stabilesc că nerespectarea măsurilor de ordine luate de organele competente în caz de calamităţi naturale sau alte pericole publice constituie contravenţie şi se sancţionează, conform art. 3 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, cu amenda de la 500 lei la 1500 lei.
Apreciem însă că în situaţia analizată (nerespectarea măsurilor de carantină şi/sau refuzul prelevării de probe biologice) ar fi incidente prevederile HG nr. 857/2011, acestea reprezentând norma specială, iar prevederile Legii nr. 61/1991 norma generală.
În contextul actual apreciem totuşi că aplicarea unei sancţiuni contravenţionale ar trebui tratată cu maximă diligenţă. Pe de o parte, aplicarea unei sancţiuni contravenţionale aduce în discuţie aplicabilitatea principiului ne bis in idem, din perspectiva coexistenţa răspunderii penale cu răspunderea contravenţională. Pe de altă parte, dreptul penal oferă posibilitatea luării unor măsuri preventive ori a unor măsuri de siguranţă cu caracter medical, care în contextul actual s-ar dovedi a fi mult mai eficiente în prevenirea şi combaterea răspândirii bolii în comparaţie cu o amendă contravenţională.
Din perspectiva dreptului penal este posibilă atragerea răspunderii pentru infracţiunea privind zădărnicirea combaterii bolilor.
Potrivit art. 352 alin. (1) Cod penal, în forma în vigoare la acest moment, nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, iar potrivit art. 352 alin. (2) Cod penal, dacă faptă este săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoarea de la o lună la 6 luni sau cu amenda.
Aşadar, în actuala reglementare, simpla nerespectarea a măsurilor de carantină nu va constitui infracţiune în lipsa transmiterii virusului unei alte persoane, întrucât infracţiunea este una de rezultat şi nu de pericol[1].
Guvernul însă a adoptat recent un proiect de ordonanţă de urgenţă[2] prin care ar urma să fie modificată infracţiunea în discuţie. Potrivit proiectului, aceasta ar urma să aibă următorul conţinut:
Art. 352. (1) Nerespectarea măsurilor de carantină sau de spitalizare dispuse pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă fapta a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
(3) Transmiterea, prin orice mijloace, a unei boli infectocontagioase de către o persoană care ştie că suferă de această boală se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Dacă fapta prevăzută în alin. (2) este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
(5) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(6) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(7) Dacă prin fapta prevăzută în alin. (3) s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor 3 persoane, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(8) Dacă prin fapta prevăzută în alin. (4) s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(9) Tentativa la infracţiunea prevăzută în alin. (3) se pedepseşte.
(10) Prin carantină se înţelege restricţia activităţilor şi separarea de alte persoane, în spaţii special amenajate, a persoanelor bolnave sau care sunt suspecte, într-o manieră care să prevină posibila răspândire a infecţiei sau contaminării.”
În măsura în care ordonanţa de urgenţă va intra în vigoare, prin publicarea în Monitorul Oficial, ulterior acestui moment un refuz de respectare a măsurilor de carantină va intra sub incidenţa alin. (1) al art. 352 în forma modificată. Însă dacă acest refuz a avut ca urmare transmiterea bolii uneia sau mai multor persoane, vor fi incidente, după caz, prevederile alin. (2), (5) sau (6).
Alin. (10) defineşte termenul de carantină ca restricţia activităţilor şi separarea de alte persoane, în spaţii special amenajate. Având în vedere că legiuitorul a înţeles să folosească sintagma „în spaţii special amenajate”, apreciem că izolarea la domiciliu nu va putea fi încadrată în definiţie termenul de carantină, de vreme ce în acest caz nu putem discuta despre un spaţiu special amenajat. Totuşi, de vreme ce izolarea la domiciliu reprezintă o măsură de prevenire şi combatere a bolii, refuzul respectării măsurii ar putea atrage răspunderea penală din perspectiva alin. (2), care reprezintă forma infracţiunii în vigoare la acest moment.
Având în vedere că atât în reglementarea actuală, cât şi în proiectul ordonanţei de urgenţă se vorbeşte despre nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, am considerat oportun a face scurte precizări cu privire la conţinutul şi competenţa instituirii acestora.
Astfel, potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, măsurile privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de epidemii, precum şi bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii.
De asemenea, prin art. 8 din OUG nr. 11/2020, publicată în M. Of. nr. 102 din 11 februarie 2020, s-a prevăzut că în cazul epidemiilor/pandemiilor sau situaţiilor de urgenţă de sănătate publică internaţionale declarate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, dacă exista un risc iminent pentru sănătatea publică, la propunerea Grupului tehnic de experţi ai Ministerului Sănătăţii, ministrul sănătăţii instituie carantina pentru persoanele care intră pe teritoriul României din zonele afectate, ca măsură de prevenire şi limitare a îmbolnăvirilor. În alin. (2) al aceluiaşi articol s-a precizat că în funcţie de evoluţia situaţiei epidemiologice, Ministerul Sănătăţii va stabili şi actualiza prin emiterea de instrucţiuni zonele afectate, perioada de carantinare obligatorie şi alte măsuri necesare. Apreciem că adoptarea acestui articol reprezintă o legiferare excesivă, de vreme ce Legea nr. 95/2006 oricum prevedea că atare măsuri vor fi luate de către ministrul sănătăţii prin ordin.
Ordonanţa a fost aprobată însă prin Legea nr. 20/2020 de către Parlamentul României cu modificări. Una dintre aceste modificări constă în introducerea unui nou articol, şi anume art. 7^1, care prevede că pentru situaţiile în care există un risc iminent pentru sănătatea publică se împuterniceşte secretarul de stat, şef al Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, sau înlocuitorul legal al acestuia să dispună prin ordin orice măsuri necesare pentru prevenirea şi combaterea efectelor, inclusiv stabilirea unor zone de carantină, restricţii temporare de circulaţie, precum şi măsuri de evacuare, care sunt obligatorii pentru toate instituţiile publice centrale şi locale. Apreciem că modul de reglementare a articolului este deficitar din perspectiva tezei finale – sunt obligatorii pentru toate instituţiile publice centrale şi locale-, întrucât induce ideea că doar pentru autorităţile publice atare ordine ar fi obligatorii. Or, în mod evident, de vreme ce se vorbeşte despre restricţii de circulaţie, etc. ele vor fi obligatorii pentru orice persoană, formularea fiind redundantă.
De asemenea, prin Decretul nr. 195/2020 a fost instituită starea de urgenţă pe întreg teritoriul României. Or, potrivit acestui decret ministrul afacerilor interne sau înlocuitorul legal al acestuia, prin emiterea unei ordonanţe militare, pot lua măsuri cu privire la izolarea şi carantina persoanelor provenite din zonele de risc, precum şi a celor care iau contact cu acestea, dar şi măsuri de carantinare asupra unor clădiri, localităţi sau zone geografice.
În consecinţă, la acest moment pot fi instituite măsuri în vederea prevenirii şi combaterii epidemiei de către ministrul sănătăţii prin ordine şi instrucţiuni, de către şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, sau înlocuitorul legal al acestuia prin ordine, precum şi de către ministrul afacerilor interne sau înlocuitorul legal al acestuia prin ordonanţe militare, aspect care poate pune în discuţie previzibilitatea normelor.
În orice caz, la acest moment este în vigoare Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 414/2020. Deşi prin acest ordin au fost instituite o serie de măsuri în vederea prevenirii şi limitării efectelor epidemiei, relevante din perspectiva analizei ce face obiectului prezentului articol sunt cele referitoare la măsura carantinei şi la efectuarea unui test pentru COVID-19.
Astfel, potrivit art. 1 din Ordinul nr. 414/2020 prin carantină se înţelege atât instituirea măsurii de carantină instituţionalizată, cât şi instituirea măsurii de izolare la domiciliu.
Carantina instituţionalizată se instituie pentru persoanele asimptomatice care intră pe teritoriul României venind din zonele cu transmitere comunitară extinsă afectate de COVID-19 (zona roşie), pentru o perioadă de 14 zile, în spaţii special amenajate puse la dispoziţie de către autorităţile locale.
Măsura de izolare la domiciliu se instituie următoarelor categorii de persoane:
a) persoane care au călătorit în ultimele 14 zile în localităţi din zonele afectate de COVID-19, altele decât cele cu transmitere comunitară extinsă (zona galbenă);
b) persoane care au intrat în contact direct cu persoanele cu simptome şi care au călătorit în zone cu transmitere comunitară extinsă;
c) persoane care au intrat în contact direct cu persoanele care au fost confirmate cu coronavirus (COVID-19);
d) membri de familie ai unei persoane care se încadrează în una dintre situaţiile de mai sus.
Conform art. 2 din acelaşi ordin lista zonelor cu transmitere comunitară extinsă (zona roşie) şi a celor afectate (zona galbenă) este disponibilă pe site-ul www.insp.gov.ro/cnscbt şi se actualizează ori de câte ori este nevoie.
La intrarea în carantină se efectuează un test pentru COVID-19 doar persoanelor asimptomatice venite din zonele afectate – zonele roşii. În schimb, înainte de ieşirea atât din carantină instituţionalizată, cât şi din izolarea la domiciliu ordinul impune efectuarea a două teste pentru COVID-19 la un interval minim de 24 ore (art. 6).
De la regula testării la ieşirea din carantină, există o excepţie în cazul persoanelor pentru care a fost impusă izolarea la domiciliu ca urmare a unui contact direct cu persoanele cu simptome şi care au călătorit în zone cu transmitere comunitară extinsă. Aceste persoane pot ieşi din carantină dacă suspiciunea de infecţie cu COVID-19 la persoana simptomatică cu care au avut contact direct este infirmată.
De asemenea, potrivit art. 7 din Ordinul nr. 414/2020, persoanele simptomatice care întrunesc criteriile definiţiei de caz vor fi izolate într-o unitate sanitară, unde li se vor recolta probe biologice în vederea testării. Potrivit art. 2 alin. (2) din ordin, definiţia de caz este disponibilă pe site-ul www.insp.gov.ro/cnscbt şi se actualizează ori de câte ori este nevoie.
Precizăm că aceste măsuri pot suferi modificări, existând la acest moment, după cum am arătat supra, posibilitatea că atât ministrul sănătăţii, cât şi şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (sau înlocuitorul legal al acestuia), dar şi ministrul afacerilor interne (sau înlocuitorul legal al acestuia) să emită acte care să modifice măsurile precizate anterior.
B. EXAMINAREA FIZICĂ A PERSOANEI ÎN LIPSA CONSIMŢĂMÂNTULUI ACESTEIA
După cum am precizat la pct. A, una dintre măsurile prevăzute în vederea prevenirii sau combaterii bolilor infectocontagioase este prelevarea de probe biologice în vederea testării pentru Covid-19. Ce se întâmplă însă dacă o persoană refuză să se supună prelevării de probe biologice?
Apreciem că simplul refuz al unei persoane nu poate conduce per se la antrenarea răspunderii penale ori la necesitatea luării unor măsuri din perspectiva dreptului penal, atât timp cât persoana se supune măsurilor de carantină instituţionalizată ori de izolare la domiciliu pentru o perioada suficientă de timp, care să excludă orice posibilă transmitere a bolii unei alte persoane.
Concluzia se impune din pricina faptului că infracţiunea prevăzută de art. 352 Cod penal, în forma în vigoare la acest moment, presupune că nerespectarea măsurilor a avut ca urmare răspândirea bolii, fiind o infracţiune de rezultat şi nu una de pericol. În consecinţă, atât timp cât persoana care refuză prelevarea probelor, se autoizolează, nu are contact cu nicio altă persoană şi nu există suspiciuni că ar fi putut transmite anterior boala (spre exemplu, dacă a fost în carantină încă de la instituirea măsurilor de prevenţie), teoretic, nu se poate discuta despre o faptă prevăzută de legea penală. Acest lucru nu înseamnă că respectiva persoană nu ar putea fi sancţionată contravenţional, fapta sa întrunind elementele constitutive ale contravenţiei prev. de art. 30 lit. h) din HG nr. 857/2011.
De asemenea, nici în măsura în care infracţiunea va fi modificată prin ordonanţă de urgenţă, (în forma adoptată de către Guvern în şedinţa din 18 martie 2020), simplu refuz de prelevare a probelor biologice nu va putea conduce la antrenarea răspunderii penale, dacă persoana respectă măsurile de carantină sau spitalizare.
Intervenţia din perspectiva dreptului penal ar fi posibilă şi necesară în situaţia în care persoană nu doar că refuză prelevarea de probe biologice, dar are/a avut un comportament care ridică suspiciunea că a răspândit deja boala, existând inclusiv posibilitatea ca aceasta să continue să răspândească boala prin refuzul de a se supune măsurilor de carantină sau spitalizare.
Într-o atare situaţie organele judiciare vor dispune începerea urmăririi penale pentru infracţiunea privind zădărnicirea combaterii bolilor, fie ca urmare a unei sesizări din oficiu, fie ca urmare a unui denunţ.
Odată începută urmărirea penală, organele de urmărire penală au posibilitatea de a demara procedurile pentru examinarea fizică a persoanei. Astfel, persoanei i se va solicita din nou, ulterior începerii urmăririi penale, consimţământul scris pentru examinarea fizică, care include prelevarea probelor biologice. În cazul în care persoana este lipsită de capacitate de exerciţiu (minor sub 14 ani, interzis judecătoresc), consimţământul va fi solicitat reprezentantului legal. În cazul celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii care au împlinit vârsta de 14 ani), consimţământul acestora va fi exprimat în prezenţa ocrotitorilor legali.
Dacă persoana refuză să îşi dea consimţământul scris la examinarea fizică, chiar şi ulterior începerii urmării penale, potrivit art. 190 alin. (2) Cod procedură penală, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi să dispună examinarea fizică a persoanei. Articolul prevede că o atare măsură poate fi luată doar dacă este necesară pentru stabilirea unor fapte sau împrejurări care să asigure buna desfăşurare a urmăririi penale ori dacă este necesară pentru a se determina dacă o anumită urmă sau consecinţă a infracţiunii poate fi găsită pe corpul sau în interiorul corpului persoanei.
De vreme ce discutăm despre posibila transmiterea a unui virus de către persoana faţă de care se efectuează cercetări unui alte persoane sau chiar a unui grup de persoane, măsura ar fi justificată din perspectiva art. 190 Cod procedură penală. Totuşi, în analiza necesităţii măsurii trebuie luată în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prelevarea de probe biologice, precum sânge ori saliva, chiar dacă presupun o intervenţie medicală minoră, au fost considerate de către Curte ca reprezentând o ingerinţă în dreptul la viaţă privată a persoanei (cauza Schimdt împotriva Germaniei, hotărârea din 05.01.2006, parag. 1). Prin urmare, pentru ca o atare măsura să fi în acord cu prevederile art. 8 din Convenţie, ea trebuie să fie prevăzută de lege, să aibă un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.
Prima condiţie este îndeplinită prin intermediul dispoziţiilor art. 190 Cod procedură penală. Cea de-a doua condiţie – să aibă un scop legitim- este de asemenea îndeplinită. În parag. 2 al art. 8 se prevede expres că o ingerinţă în dreptul la viaţă privată este permisă dacă vizează protejarea sănătăţii, drepturile şi libertăţile altora, prevenirea săvârşirii faptelor penale, etc. Or, de vreme ce discutăm despre transmiterea unei boli infectocontagioase la nivel mondial, care poate cauza inclusiv decesul unei persoane, în mod evident măsura vizează un scop legitim.
Singura condiţie care ar comporta discuţii este necesitatea acesteia într-o societate democratică, condiţie care presupune efectuarea unui test de proporţionalitate in concreto. Raportat la acest aspect, din jurisprudenţa Ct.E.D.O. pot fi desprinse anumite linii directoare.
Astfel, din perspectivă proporţionalităţii, extrem de relevantă este cauza Schimdt împotriva Germaniei. În această cauză reclamantul s-a plâns de faptul că în fază de urmărire penală instanţa a dispus prelevarea unei probe de sânge şi a unei probe de salivă de la acesta, încălcându-i-se dreptul la viaţă privată. Curtea însă a considerat plângerea reclamantului vădit nefondată din următoarele motive:
– măsura era prevăzută de Codul de procedură penală;
– măsura a fost dispusă de către o instanţă;
– prelevarea unei probe de sânge presupune o durată scurtă de timp, cauzează o leziune minoră şi nu cauzează o suferinţă fizică ori psihică semnificativă, fiind efectuată de către un cadru medical;
– prelevarea probelor de sânge şi salivă, deşi nu reprezentau probe esenţiale, erau necesare pentru stabilirea fără dubiu a vinovăţiei pentru comiterea unei infracţiuni, care în concret prezenta o anumită gravitate (acuzarea unei terţe de persoane că a omorât 5 oameni).
Aceeaşi abordare a instanţei de la Strasbourg o regăsim şi în cauza Caruana împotriva Maltei (hotărârea din 15.05.2018), în care Curtea a reţinut că prelevarea unei probe de salivă nu reprezintă o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantei la viaţă privată, întrucât actul este de foarte scurtă durată, nu cauzează leziuni fizice ori suferinţe psihice şi era necesar în investigarea unei infracţiuni de omor.
În consecinţă, apreciem că din perspectiva jurisprudenţei Ct.E.D.O prelevarea de probe biologice pentru testarea pentru Covid-19 ar fi justificată din perspectiva art. 8, chiar în absenţa consimţământului persoanei, din următoarele motive:
– măsura este reglementată de Codul de procedură penală;
– prelevarea probelor se efectuează cu ajutorul unui tampon, din cavitatea nazală sau bucală, ceea ce presupune o ingerinţă minoră; chiar şi prelevarea unor probe de sânge presupune o ingerinţă minoră, astfel că şi o atare măsură ar fi justificată;
– prelevarea probelor se efectuează de către un medic, asistent medical sau de către o persoană cu pregătire medicală de specialitate;
– măsura vizează protejarea sănătăţii, dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică a altor persoane etc;
– măsura este luată în faza de urmărire penală, în baza unui control jurisdicţional a priori, iar cercetările vizează comiterea unei infracţiunii grave în contextul actual, de vreme ce discutăm despre răspândirea unei boli, care poate cauza inclusiv decesul.
O ultimă chestiune însă considerăm că necesită abordată cu privire la acest subiect, şi anume dispoziţiile art. 190 alin. (5) Cod procedură penală. Potrivit acestora organele de urmărire penală (atât procurorul, cât şi organul de cercetare penală) pot să dispună examinarea fizică în lipsa consimţământului persoanei dacă există urgenţă, iar obţinerea autorizării judecătorului ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor.
Prevederile legale impun aceleaşi condiţii ca în cazul luării măsuri de către judecător, astfel că precizările anterioare îşi păstrează valabilitatea, cu menţiunea că este necesară existenţa unei urgenţe. Şi în acest caz legea prevede existenţa unui control jurisdicţional, însă de această dată controlul va fi a posteriori şi nu a priori.
Problema care se pune însă este legată de limitele acestui control a posteriori. Astfel, potrivit art. 190 alin. (5) Cod procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi va valida examinarea fizică, dacă au fost respectate condiţiile prevăzute la alin. (2), adică cele necesare pentru dispunerea măsurii de către judecător. Din aceste dispoziţii ar reieşi că judecătorul nu poate analiza existenţa urgenţei, adică exact condiţia esenţială pentru luarea măsurii de către organele de urmărire penală şi nu de către judecător[3].
În opinia noastră, această prevedere este cel puţin discutabilă, întrucât legiuitorul a instituit un tratament diferenţiat din perspectiva controlului jurisdicţional a posteriori faţă de alte măsuri luate în faza de urmărire penală de către procuror, care aduc, de asemenea, atingere dreptului la viaţă privată a persoanei. Ne referim la măsura supravegherii tehnice, care poate fi, de asemenea, dispusă de procuror în faza de urmărire penală, dacă există urgenţă, ulterior măsura fiind supusă confirmării judecătorului de drepturi şi libertăţi. În acest caz judecătorul poate efectua inclusiv o analiză cu privire la justificarea măsurii din perspectiva urgenţei[4], pe când în cazul examinării fizice un atare control nu poate fi efectuat. Or, această diferenţă de tratament nu poate fi justificată, de vreme ce o examinare fizică poate reprezenta o ingerinţă mai gravă în dreptul la viaţă privată al persoanei decât, spre exemplu, interceptarea convorbirilor telefonice.
În orice caz, în măsura în care procurorul nu a respectat condiţiile legale prevăzute în art. 190 alin. (2), judecătorul va respinge cererea de validare, probele astfel obţinute neputând fi folosite în procesul penal[5].
Totodată, trebuie precizat că prelevarea probelor biologice de la suspect sau inculpat nu va constitui o încălcare a privilegiului împotriva autoincriminării, garantat de art. 6 din Conv.E.D.O. În jurisprudenţa sa, Curtea a afirmat că dreptul de a nu se autoincrimina, în sine, nu se extinde la utilizarea, într-o procedură penală, de date care pot fi obţinute de la acuzat prin recurgerea la puteri coercitive, dar care există independent de voinţa suspectului sau inculpatului, cum ar fi, de exemplu, prelevarea de mostre respiratorii, de sânge ori urină, etc. (cauza Saunders împotriva Regatului Unit, hotărârea din 17.12.1996, parag. 69; cauza O’Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit, hotărârea din 29.06.2007, parag. 47).
Concluzionând, apreciem că în măsura în care o persoană refuză să se supună prelevării probelor biologice necesare în vederea testării pentru Covid-19, organele judiciare (fie judecătorul de drepturi şi libertăţi, fie organele de urmărire penală în caz de urgenţă) ar putea dispune examinare fizică chiar în lipsa consimţământului acesteia, o atare măsura nefiind incompatibilă cu prevederile Conv.E.D.O.
O ultimă precizare se mai impune a fi făcută referitoare la Conv.E.D.O. Potrivit art. 15 din Convenţie, în caz de război sau alt pericol public statele pot lua măsuri care derogă de la Convenţie, cu menţiunea că aceste măsuri trebuie să fie proporţionale cu situaţia care le impune şi să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional, statele urmând a informa Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate.
Or, în Decretul nr. 195/2020 se prevede că pe durata stării de urgenţă va fi restrâns exerciţiul dreptului la viaţă privată a persoanelor, Ministerul Afacerilor Externe urmând a comunica măsurile luate Secretarului General al Consiliului Europei, statul român prevalându-se de dispoziţiile art. 15 din Convenţie.
Prin urmare, examinarea fizică a unui persoane în vederea testării pentru Covid-19 este cu atât mai justificată pe durata stării de urgenţă, având în vedere că o atare măsură oricum ar fi fost justificată chiar în lipsa derogării de la obligaţiile ce revin în temeiul Convenţiei.
Precizăm totuşi că o eventuală modificare a condiţiilor privind examinarea fizică pe durata stării de urgenţă, chiar în prezenţa derogării, dacă are ca rezultat încălcarea drepturilor persoanei, va putea fi supusă controlului instanţei de la Strasbourg, care într-o atare situaţie va analiza proporţionalitatea măsurii raportat la stare pericol public existentă.
C. POSIBILITATEA ŞI OPORTUNITATEA LUĂRII UNOR MĂSURI DE SIGURANŢĂ CU CARACTER MEDICAL. APLICĂRII PROVIZORIE A UNOR MĂSURI DE SIGURANŢĂ CU CARACTER MEDICAL
Atât Codul penal, cât şi Codul de procedură penală prevăd posibilitatea luării măsurii obligării la tratament medical şi a măsurii internării medicale.
Aceste măsuri se pot lua în temeiul Codului penal doar la momentul soluţionării cauzei, adică fie de către instanţa de judecată prin hotărâre, fie de către judecătorul de cameră preliminară, la sesizarea procurorului, ca urmare a dispunerii clasării cauzei.
În schimb, în temeiul Codului de procedură penală, măsurile de siguranţă pot fi dispuse până la soluţionarea cauzei, provizoriu, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, după caz.
1) Luarea măsurilor de siguranţă în temeiul Codului penal
Potrivit art. 107 Cod penal măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, ele pot fi luate faţă de o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
Din perspectiva situaţiei analizate – nerespectarea de către o persoană a măsurilor de carantină-, este relevantă infracţiunea privind zădărnicirea combaterii bolilor.
Însă având în vedere reglementarea infracţiunii la acest moment, simpla nerespectare a măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor infectocontagioase nu poate conduce la aplicarea unei măsuri de siguranţă, căci într-un atare caz nu discutăm despre o faptă prevăzută de legea penală. Pentru a putea fi luată o măsură de siguranţă este necesar că nerespectarea măsurilor să fi avut ca urmare răspândirea bolii, adică transmiterea virusului cel puţin unei persoane, iar acest aspect să fi fost dovedit în mod cert.
Dacă însă infracţiunea va fi modificată prin ordonanţă de urgenţă conform proiectului adoptat de către Guvern, simpla nerespectarea a măsurilor de carantină şi de spitalizare va putea conduce la luarea unor măsuri de siguranţă.
Precizăm că aceste măsuri de siguranţă nu vor putea fi luate dacă clasarea cauzei sau achitarea s-a dispus pentru că fapta nu există, nu este incriminată de legea penală, nu a fost săvârşită de suspect sau inculpat ori pentru că fapta a fost comisă în condiţiile unei cauze justificative[6].
În schimb, dacă sunt incidente alte temeiuri de clasare/încetare a procesului penal prevăzute de art. 16 alin. (1) Cod procedură penală (cu excepţia decesului suspectului sau inculpatului) ori dacă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau condamnarea inculpatului, vor putea fi luate măsuri de siguranţă.
Codul penal prevede două măsuri de siguranţă cu caracter medical: obligarea la tratament medical şi internarea medicală.
Raportat la obligarea la tratament medical, în contextul infectării cu Covid-19, măsura nu ar putea fi dispusă la acest moment, pentru că nu există niciun vaccin şi niciun medicament antiviral specific, care să prevină sau să trateze COVID-19, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. În măsura în care în viitor un atare tratament ar exista, măsura ar putea fi dispusă, art. 109 Cod penal prevăzând că poate fi luată dacă făptuitorul, din cauza unei boli prezintă pericol pentru societate.
În ceea ce priveşte internarea medicală, legiuitorul a prevăzut expres că aceasta poate fi luată când făptuitorul suferă de o boală infectocontagioasă şi prezintă pericol pentru societate. Măsura mai poate fi luată şi dacă persoana obligată la tratamentul medical nu urmează tratamentul.
Trebuie însă precizat că la momentul luării măsurii, aceasta trebuie să fie necesară pentru înlăturarea unui pericol. Din acest motiv apreciem că luarea unor măsuri de siguranţă în temeiul Codului penal în contextul actual nu va reprezenta o practică extinsă, ci mai degrabă una destul de restrânsă. Mai exact, este foarte posibil ca la momentul soluţionării cauzei, suspectul sau inculpatul să fie vindecat şi să nu mai fie capabil de a mai transmite virusul unei alte persoane, cercetările penale în mod inevitabil presupunând o durată de timp mai îndelungată. Or, într-o atare situaţie nu mai există starea de pericol necesară luării măsurii.
Prin urmare, deşi teoretic aceste măsuri de siguranţă cu caracter medical ar trebui să se dovedească eficiente în înlăturarea stării de pericol generate de către persoanele care nu respectă măsurile de prevenire şi combaterea a bolilor în contextul epidemiei actuale, practic ele vor avea o aplicabilitate destul de restrânsă.
2) Aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă în temeiul Codului de procedură penală
Teoretic, aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă provizorii ar trebui să poată fi dispusă pe parcursul procesului penal pentru aceleaşi motive pentru care măsurile de siguranţă pot fi luate la momentul soluţionării cauzei.
De altfel, art. 245 Cod procedură penală, care reglementează măsura obligării la tratament medical, prevede că aceasta poate fi luată dacă suspectul sau inculpatul se află în situaţia prevăzută de art. 109 alin. (1) Cod penal. Însă, după cum am precizat, la acest moment neexistând un tratament medical pentru noul coronavirus, măsura nu va putea fi luată.
Pe de altă parte, internarea medicală provizorie nu poate fi luată pentru aceleaşi motive ca internarea medicală în temeiul Codului penal. Mai exact, Codul de procedură penală prevede că măsura poate fi luată faţă de suspectul sau inculpatul care este bolnav mintal sau consumator cronic de substanţe psihoactive, legiuitorul omiţând să precizeze că măsura poate fi luată şi faţă de suspectul care suferă de o boală infectocontagioasă. Aşadar, internarea medicală provizorie nu va putea fi dispusă faţă de o persoană infectată cu Covid-19, care prezintă pericol pentru societate.
În doctrină s-a exprimat opinia conform căreia într-o atare situaţie măsura ar putea fi luată în mod indirect. Mai exact, se susţine că internarea medicală ar putea fi dispusă dacă suspectul/inculpatul a fost obligat la tratament medical şi a încălcat cu rea-credinţă măsura[7].
Avem serioase rezerve faţă de o atare interpretare, deoarece art. 246 alin. (12) Cod procedură penală prevede că internarea medicală provizorie poate fi luată în situaţia încălcării cu rea-credinţă a obligaţiilor provizorii la tratament medical, în condiţiile prevăzute de art. 247. Or, art. 247 Cod procedură penală nu prevede posibilitatea luării măsurii faţă de o persoană care suferă de o boală infectocontagioasă.
Prin urmare, ajungem la concluzia că în situaţia actuală, din pricina unei reglementări deficitare, aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă nu poate reprezenta un mijloc prin care organele judiciare să înlăture pericolul creat de către persoanele care nu respectă măsurile de prevenire şi combatere a bolilor infectocontagioase, deşi, teoretic, acestea ar trebui să reprezinte mijloace prin care statul reacţionează în atare situaţii.
D. POSIBILITATEA ŞI OPORTUNITATEA LUĂRII UNOR MĂSURI PREVENTIVE
Având în vedere precizările de la punctul anterior, în contextul actual, apreciem că organele judiciare vor apela cel mai probabil la luarea unor măsuri preventive. Însă analizând condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, luarea acestora devine discutabilă din perspectiva situaţiei analizate.
Astfel, art. 202 alin. (1) Cod procedură penală prevede că măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori în scopul prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
În contextul actual, scopul real al luării măsurilor preventive faţă de o persoana care nu respectă măsurile de prevenire şi combatere a bolilor va fi, de fapt, cel al împiedicării răspândirii virusului, scop care se circumscrie mai degrabă unei măsuri de siguranţă cu caracter medical decât unei măsuri preventive, doar printr-o interpretare largă putând fi încadrat în prevederile art. 202 alin. (1) Cod procedură penală.
Bineînţeles, există şi posibilitatea ca suspectul sau inculpatul, în concret, să se sustragă de la urmărirea penală ori să încerce să influenţeze martori, astfel ca măsura să fie justificată din această perspectiva. Totuşi, apreciem că aceste situaţii nu vor fi atât de des întâlnite, organele judiciare luând, de fapt, măsurile preventive cu scopul de a împiedica transmiterea virusului.
Totuşi, deşi avem unele reţineri, apreciem că acest scop ar putea fi încadrat în ultima teză a art. 202 alin. (1) Cod procedură penală – prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni. Mai exact, dacă suspectul/inculpatul este o persoană confirmată pozitiv cu Covid-19, el va putea răspândi boala altor persoane, astfel că vom putea discuta cel puţin de prevenirea comiterii unui nou act material al infracţiunii prevăzute de art. 352 Cod penal.
Prin urmare, confirmarea persoanei cu Covid-19 o apreciem ca fiind o probă necesară în vederea luării măsurii, căci doar atunci am putea discuta despre o infracţiune privind zădărnicirea combaterii bolilor. Concluzia se impune chiar şi în situaţia modificării reglementării, astfel cum se prevede în proiectul de ordonanţă de urgenţă, deoarece dacă persoana fizică care nu respectă măsurile de carantină sau de spitalizare nu este infectată, luarea unei măsuri preventive s-ar dovedi a fi disproporţionată.
În ceea ce priveşte măsurile preventive care efectiv ar putea fi luate, se impun unele precizări.
Astfel, apreciem că ar putea fi dispusă reţinerea. Problema însă care se pune este legată de executarea măsurii. Potrivit Regulamentului Ministrului Afacerilor Interne privind organizarea şi funcţionarea centrelor de reţinere şi arestare preventivă, administraţia centrului, după caz şi în funcţie de posibilităţi, poate organiza la nivelul centrului şi spaţii cu destinaţie de cameră de izolare a persoanelor private de libertate care prezintă boli infectocontagioase. Prin urmare, dacă o atare cameră există, suspectul sau inculpatul va fi deţinut în aceasta.
În schimb, dacă o asemenea cameră nu există, potrivit art. 28 alin. (2) din regulament, persoana privată de libertate, care suferă de afecţiunea infectocontagioasă, va fi transferată în vederea internării la unităţile spitaliceşti de profil.
De asemenea, ar putea fi dispusă măsura controlului judiciar, însă apreciem totuşi că această măsura deşi ar putea avea un efect disuasiv, nu ar putea contribui în cel mai eficient mod la diminuarea riscul răspândirii bolii.
Astfel, potrivit art. 215 alin. (1) Cod procedură penală, pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat, să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura cu privire la schimbarea locuinţei şi să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat. Or, cel puţin ultima obligaţie, obligatoriu impusă de lege, este discutabilă, de vreme ce se doreşte limitarea contactului suspectului sau inculpatului cu alte persoane. Totuşi, cel mai probabil, organele judiciare vor impune obligaţia de a se prezenta la organul de poliţie desemnat cu supravegherea doar atunci când este chemat şi nu vor stabili un program de supraveghere, astfel limitându-se contactul inculpatului cu alte persoane.
Relevante însă devin obligaţiile care pot fi impuse inculpatului în temeiul art. 215 alin. (2) Cod procedură penală. Astfel, apreciem că procurorul, în funcţie de circumstanţele cauzei, ar putea impune următoarele obligaţii suspectului sau inculpatului:
– să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia;
– să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
– să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
– să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta;
– să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical;
– să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice.
Trebuie însă precizat că prin impunerea acestor obligaţii nu se poate ajunge, de fapt, la izolarea persoanei la domiciliu, căci într-o atare situaţie discutăm despre detenţie şi nu despre control judiciar, limitarea libertăţii persoanei fiind atât de drastică încât ar echivala cu arestarea la domiciliu, acesta fiind şi motivul pentru care apreciem că măsura nu ar putea contribui în mod eficient la prevenirea răspândirii bolii.
În ceea ce priveşte controlul judiciar pe cauţiune, arestarea la domiciliu şi arestarea preventivă, legea impune condiţii mai restrictive în privinţa luării acestor măsuri, scopul prevenirii săvârşirii unei infracţiunii nemaifiind suficient, impunându-se existenţa unei suspiciuni rezonabile că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. Astfel, aceste măsuri ar putea fi luate dacă inculpatul, chiar şi după punerea în mişcare a acţiunii penale, nu a respectat măsurile de prevenire şi combatere a bolilor. Însă raportat la reglementarea actuală, apreciem că ar trebui dovedit şi că prin nerespectarea măsurilor a creat un risc concret pentru răspândirea bolii.
Bineînţeles, în măsura în care inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul sustragerii de la urmărirea penală sau de la judecată, a făcut pregătiri în acest sens ori încearcă să influenţeze un alt participant la procesul penal, aceste măsuri preventive vor putea fi luate.
Codul de procedură penală prevede însă în art. 223 alin. (2) şi o altă ipoteză în care măsurile în discuţie ar putea fi luate, şi anume dacă se constată că sunt necesare pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Însă legea impune o condiţie suplimentară, şi anume ca infracţiunea presupus a fi comisă de către inculpat să fie o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Or, la acest moment, infracţiunea prevăzută de art. 352 Cod penal, dacă a fost săvârşită cu intenţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, astfel că măsurile preventive în discuţie nu vor putea fi luate în baza acestui temei de drept.
De asemenea, nici dacă infracţiunea ar fi modificată conform proiectului adoptat de către Guvern, luarea măsurilor preventive în discuţie tot nu ar fi posibilă pentru înlăturarea unei stări de pericol în situaţia în care este vorba doar despre nerespectarea măsurile de carantină sau de spitalizare, întrucât pedeapsa prevăzută ar fi mai mică de 5 ani închisoare.
În schimb, dacă inculpatul a transmis virusul unei alte persoane, încadrarea juridică făcându-se pe alin. (2)-(8), luarea controlului judiciar pe cauţiune, a arestului la domiciliu sau a arestării preventive va fi posibilă în baza acestui temei.
În ceea ce priveşte oportunitatea luării acestor măsuri, apreciem că cele mai eficiente măsuri în atingerea scopului real urmărit de organele judiciare (împiedicarea răspândirii bolii) ar fi arestul la domiciliu şi arestarea preventivă.
Astfel, în cazul arestării preventive, la fel ca în cazul reţinerii, măsura se va executa într-o cameră de izolare, dacă există, iar dacă nu, inculpatul va fi transferat la o unitate spitalicească. Prin urmare, măsura arestării preventive va putea echivala cu spitalizarea persoanei infectate. Pe de altă parte, măsura arestului la domiciliu va echivala cu izolarea la domiciliu, astfel că posibilitatea răspândirii virusului va fi mult diminuată.
În ceea ce priveşte luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune, se impun aceleaşi concluzii ca în cazul controlului judiciar, cu precizarea că obligarea depunerii unei sume de bani sau consemnării unei garanţii reale ar putea avea un efect disuasiv mai mare decât în cazul controlului judiciar, însă măsura oricum nu s-ar dovedi la fel de eficientă în prevenirea răspândirii virusului ca arestul la domiciliu sau arestarea preventivă.
În loc de concluzie însă dorim să precizăm că, în opinia noastră, apelarea la mijloace penale ca primă măsură în situaţia nerespectării măsurilor de prevenire şi combatere a epidemiei de coronavirus nu reprezintă nici cel mai eficient, nici cel mai potrivit răspuns pentru împiedicarea răspândirii bolii.
Deşi suntem de acord cu opinia exprimată în doctrină[8], potrivit căreia era necesară modificarea normei de incriminare prevăzute de art. 352 Cod penal, astfel încât infracţiunea să fie una de pericol concret şi nu de rezultat, apreciem totuşi că propunerea de modificare adoptată de către Guvern nu este cel mai potrivit răspuns la situaţia actuală şi pune în discuţie caracterul ultima ratio pe care ar trebui să îl aibă dreptul penal.
După cum am arătat, chiar şi ulterior modificării normei de incriminare, aplicarea provizorie a internării medicale nu va fi posibilă, iar luarea unor măsuri preventive este cel puţin discutabilă.
Apreciem că legiuitorul avea posibilitatea de a reglementa o procedură legală prin care să poată fi dispusă deţinerea unei persoane infectate cu o boală contagioasă, fără a fi nevoie de a apela la dreptul penal. De altfel, art. 5 din Conv.E.D.O. prevede expres că dreptul la libertate poate fi restrâns dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă.
Deşi nu există o jurisprudenţă bogată a Curţii cu privire la această excepţie, instanţa de la Strasbourg a avut totuşi ocazia de a statua asupra cerinţelor impuse de Convenţie într-o atare ipoteză în cauza Enhorn împotriva Suediei (hotărârea din 25.01.2005). În această cauză reclamantul s-a plâns de faptul că o instanţă naţională a dispus privarea sa de libertate pe motiv că suferă de sindromul imunodeficitar dobândit şi prezintă un risc pentru răspândirea bolii datorită comportamentului său. În analiza efectuată, Curtea a trasat anumite linii directoare cu privire la aplicarea art. 5 parag. 1 lit. e) din Conv.E.D.O.
Astfel, în primul rând, aceasta a subliniat că motivul pentru care Convenţia permite privarea de libertate a categoriile de persoane prevăzute la lit. e) nu constă doar în faptul că acestea ar reprezenta un pericol pentru societate, ci şi datorită faptului că privarea de libertate este în interesul acestora.
Trecând la analiza compatibilităţii ingerinţei cu prevederile Convenţiei, instanţa de la Strasbourg, în mod evident, a precizat că o atare măsură trebuie să fie în primul rând prevăzută de lege, iar norma legală să îndeplinească condiţiile de claritate şi previzibilitate.
Curtea însă şi-a axat analiza pe necesitatea proporţionalităţii măsurii, precizând că detenţia unei persoane „susceptibile să transmită o boală infecţioasă” va fi legală dacă:
– transmiterea bolii este periculoasă pentru sănătatea sau siguranţa publică şi
– detenţia persoanei infectate constituie mijlocul de ultim resort pentru a preveni transmiterea bolii, alte măsuri, mai puţin severe, fiind deja luate în considerare şi considerate insuficiente pentru a proteja interesul public.
Or, în contextul pandemiei generate de virusul Covid-19, în mod evident prima condiţie este îndeplinită. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, acesta va necesita o analiză in concreto. Astfel, apreciem că mai întâi ar trebui luată în considerare izolarea la domiciliu, însă dacă aceasta măsură se dovedeşte ab initio insuficientă pentru înlăturarea pericolului pentru sănătatea publică, persoană poate fi obligată să intre în carantină instituţionalizată ori să se supună internării medicale. O atare analiză ar putea avea la bază criterii precum istoricul recent de călătorii a persoanei, dacă aceasta prezintă sau nu simptome specifice, dacă a avut contact direct cu o persoană confirmată pozitiv cu virusul, dacă ea însăşi este testată pozitiv, etc. În orice caz, în măsura în care persoana nu a respectat măsura izolării la domiciliu, dispunerea internării medicale sau a intrării în carantină instituţionalizată ar trece testul proporţionalităţii.
De asemenea, apreciem că legiuitorul ar putea reglementa o procedură similară examinării fizice prevăzute de Codul de procedură penală pentru situaţia în care o persoană refuză să se supună prelevării de probe biologice, fără a mai fi necesară începerea urmăririi penale, o atare măsura fiind compatibilă cu art. 8 din Conv.E.D.O., după cum am arătat supra (pct. B.).
Trebuie însă menţionat că este necesar un control jurisdicţional în cazul acestor măsuri, pentru a înlătura arbitrariul. De altfel, OUG nr. 1/1999 prevede în art. 3^2 lit. c) că este interzisă restrângerea accesului la justiţie chiar şi pe durata stării de asediu şi stării de urgenţă. Apreciem că ar fi oportun un control jurisdicţional a priori, însă considerăm că şi un control jurisdicţional a posteriori este compatibil cu prevederile Convenţiei, acesta putând fi prevăzut ca excepţie, în situaţiile care impun luarea urgentă a măsurilor.
Prin urmare, considerăm că legiuitorul are posibilitatea de a apela la alte mijloace de constrângere decât cele de drept penal pentru a determina persoanele să respecte măsurile de carantină. Atare măsuri s-ar dovedi a fi mult mai rapide şi eficiente în combaterea răspândirii bolii decât cele care ar putea fi luate în temeiul Codului de procedură penală sau al Codului penal. Ba chiar, acestea ar putea avea un efect disuasiv mai mare decât majorarea limitelor de pedeapsă cu până la 15 ani, întrucât persoana ar suporta o consecinţă imediată a comportamentului său, spre deosebire de aplicarea după o perioadă considerabilă de timp a unei potenţiale pedepse penale, procesul în mod inevitabil presupunând o durata de timp îndelungată.
[1] În acest sens a se vedea G. Zlati, D.-V. Leordean, Infracţiunea privind zădărnicirea combaterii bolilor (art. 352 Cod penal). Despre înţelegerea textului de incriminare şi posibilitatea efectuării unei expertize genetice, articol disponibil la adresa https://www.penalmente.eu/2020/03/17/raspandirea-bolilor/.
[2] Proiectul de Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal poate fi consultat la următoarea adresă: http://www.just.ro/wp-content/uploads/2020/03/Proiect-OUG-CP-agravare-infractiuni-COVID19_18.03.2020_dupa-sedinta-Guv-1.pdf, accesat la data de 20.03.2020.
[3] În acelaşi sens a se vedea V. Constantinescu, Comentariu în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 950.
[4] M. Bulancea, R. Slăvoiu, Comentariu în M. Udroiu (coord.), idem, p. 682.
[5] V. Constantinescu, Comentariu în M. Udroiu (coord.), idem, p. 950.
[6] În acest sens a se vedea M. Bulancea, A.-M. Şinc, Comentariu în M. Udroiu (coord.), idem, p. 1351.
[7] V. Constantinescu, Comentariu în M. Udroiu (coord.), idem, p. 1156.
[8] G. Zlati, D.-V. Leordean, idem.
Avocat Andra Maria Coţ
Latest posts by Avocat Andra Maria Coţ (see all)
- Intervenţia dreptului penal în situaţia nerespectării măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor infectocontagioase în contextul epidemiei generate de Covid-19 - 03/20/2020
- Curtea de Apel Târgu Mureş. Excluderea interceptărilor convorbirilor telefonice direct în apel, prin încheiere. Aplicabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale în cauzele pendinte - 11/30/2019
Cuvinte cheie: carantină, covid-19, izolarea la domiciliu, măsuri de combatere, măsuri de prevenţie, nerespectarea măsurilor, raspandirea bolilor