Furtul calificat săvârşit de o persoană mascată, deghizată sau travestită, în contextul obligaţiei de purtare a măştii în spaţii închise
Conform art. 229 alin. (1) lit. c) C. pen., constituie furt calificat luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept de o persoană mascată, deghizată sau travestită.
În contextul măsurilor luate pentru prevenţia răspândirii virusului SARS-CoV-2, a fost adoptat ordinul comun al Ministerului Sănătăţii şi Ministerului Afacerilor Interne nr. 874/81/2020 privind instituirea obligativităţii purtării măştii de protecţie, a triajului epidemiologic şi dezinfectarea obligatorie a mâinilor pentru prevenirea contaminării cu virusul SARS-CoV-2 pe durata stării de alertă, publicat în M.O. nr. 435 din 22 mai 2020. Conform art. 1 din cuprinsul actului normativ, pe durata stării de alertă, în spaţiile publice închise, spaţiile comerciale şi la locul de muncă se instituie obligativitatea purtării măştii de protecţie, în condiţiile şi cu respectarea Instrucţiunilor generale privind măsurile de igienă, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.
În consecinţă, credem că practica judiciară se va confrunta (şi deja se confruntă) cu următoarea problemă: în condiţiile în care purtarea măştii este obligatorie în spaţiile închise (şi recomandată, în anumite circumstanţe, inclusiv în spaţii deschise[1]) se mai poate reţine varianta calificată a furtului în cazul în care autorul sustrage bunul având faţa acoperită cu o mască, însă invocă faptul că avea obligaţia legală de a o purta?
Exemplele sunt lesne de imaginat. Dacă autorul sustrage bunuri dintr-un supermarket, în timpul stării de alertă, având faţa acoperită cu mască de protecţie, acesta s-ar putea prevala de faptul că nu şi-a pus masca în scopul de a scădea şansele de a fi prins furând, ci pentru că altfel nu i s-ar fi permis să intre în magazin. Similar, acesta ar putea invoca faptul că, deşi a furat bunul de pe stradă, nu şi-a pus masca pentru a se proteja de organele judiciare, ci pentru a se proteja de COVID-19. Dacă acesta ar susţine şi că avea un început de viroză pe când a furat bunul, ar părea că alegerea de a purta mască într-un spaţiu deschis este aproape lăudabilă.
În opinia noastră, niciuna dintre apărările anterior expuse nu poate fi susţinută, după o analiză mai atentă. În consecinţă, vom trata chestiunea din două perspective: (i) orientările doctrinare de până în prezent privind această variantă a furtului şi (ii) motivele pentru care măsurile de prevenţie a răspândirii epidemiologice a virusului SARS-CoV-2 nu pot înlătura răspunderea pentru mascarea feţei în cursul săvârşirii unui furt.
În doctrină, s-a arătat că, prin procedeele menţionate de art. 229 alin. (1) lit. c) C. pen., autorul furtului urmăreşte fie să îşi ascundă identitatea, fie să creeze o falsă aparenţă asupra propriei identităţi, ceea ce sporeşte periculozitatea faptei, întrucât, pe de o parte, denotă un oarecare grad de pregătire, iar, pe de altă parte, face ca identificarea autorului să fie mai dificilă[2]. S-a mai arătat că persoana mascată este cea care poartă o mască de orice natură pentru a nu-i fi recunoscută faţa[3].
Cu privire la sintagma persoană mascată s-a arătat că este vorba de cea care are faţa acoperită, în întregime sau doar o parte, cu o bucată de stofă, mătase, carton etc. În sens mai general, noţiunea se referă la ascunderea feţei sau schimbarea înfăţişării[4]. În contextul regulilor de prevenţie privind răspândirea COVID-19 se impune o precizare. Nu în toate cazurile în care persoana are asupra ei o mască de protecţie se va reţine, fără orice alte consideraţii, varianta agravată. Pentru a se constata că aceasta este mascată, în sensul legii, este necesar ca masca de protecţie să îi acopere o parte suficient de semnificativă a feţei încât să se pună probleme privind identificarea sa. De exemplu, în opinia noastră, o persoană care, „conformându-se” unei practici din ce în ce mai comună, îşi ţine masca pe bărbie nu poate fi considerată mascată, doar pentru că o are asupra sa. Nu credem, însă, că se pot stabili nişte criterii clare, în abstract, privind nivelul de acoperire al feţei care se impune pentru a se reţine această agravantă. Urmează ca acesta să se stabilească de la caz la caz. Precizăm, de asemenea, că în cele ce urmează, atunci când vom face referire la o persoană mascată, ne vom raporta la situaţia ipotetică în care autorul poartă masca de protecţie astfel încât să i se acopere atât nasul, cât şi gura, caz în care, în principiu, ar fi greu de susţinut că nu este mascată.
Alegerea legislativă de a sancţiona mai dur furtul, atunci când este comis de o persoană care îşi ascunde identitatea, îşi extrage legitimitatea şi din perenitatea ei. Purtarea fără drept a măştilor a fost incriminată, în Franţa, printr-o Ordonanţă din 1487[5]. În momentul de faţă, la nivel internaţional, există poziţii diferite şi un fond legislativ contrastant cu privire la acoperirea identităţii în public. Astfel, la nivel european există mai multe state care interzic acoperirea feţei în spaţii publice, cu grade diferite de specificitate privind condiţiile interdicţiei[6]. În America, Curtea Supremă are o jurisprudenţă complexă privind acest tip de fapte, mai ales în contextul dezvoltării Ku Klux Klan[7]. Observăm, însă, că majoritatea statelor incriminează, în principal, ascunderea feţei în public şi nu o leagă de săvârşirea altei infracţiuni, precum face art. 229 alin. (1) lit. c) C. pen. În acest sens, în doctrină se distinge între interdicţiile penale şi cele generale de a purta mască[8]. Primele se referă la norme care agravează răspunderea celui care îşi acoperă faţa în timpul comiterii unei infracţiuni[9], iar cea de-a doua categorie priveşte purtarea măştii în public, în general[10], fiind adesea legată de simbolistica acesteia.
Recent, în contextul obligaţiilor de purtare a măştii, adoptate pentru prevenţia răspândirii SARS-CoV-2, s-au demarat litigii menite să conteste constituţionalitatea prohibiţiilor generale, pornind de la contradicţia sesizată în legislaţie, care interzice, dar simultan impune, acoperirea feţei în public[11]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost, de asemenea, sesizată cu privire la instituirea unor interdicţii generale, însă a stabilit că sunt compatibile cu dispoziţiile art. 8 şi 14 din Convenţie, deşi s-a susţinut că afectează minoritatea musulmană[12].
În România, conform art. 306 din Codul Penal din 1864, acela care va lua printr’ascuns un lucru miscator al altuia, cu cuget de a si-l insusi pe nedrept, savarseste un furt. Deşi în cuprinsul actului normativ nu este incriminată agravat, separat, comiterea furtului de către o persoană mascată, observăm că ascunderea este elementul central în jurul căreia se construieşte ilegitimitatea elementului material al luării. Or, revenim la ideea că furtul comis de o persoană mascată este considerat mai grav tocmai pentru că se înlesneşte ascunderea autorului.
Menţionăm, totuşi, că o variantă agravată similară cu cea pe care o avem cuprinsă astăzi în privinţa furtului exista în cazul vagabondajului. Astfel, conform art. 223 din Codul Penal din 1865, vagabondul care se va prinde imbracat cu port schimbat […], se va pedepsi cu inchisoare dela o luna pana la un an. Înţelegem, deci, că inclusiv la mijlocul secolului XIX, legiuitorul a înţeles că, în cazul anumitor infracţiuni, luarea unor măsuri pentru ascunderea activităţii infracţionale reprezintă un factor care sporeşte periculozitatea agentului.
În Codul Penal din 1936 s-a reglementat expres această formă a furtului calificat. Conform art. 525.4. lit. b) furtul este calificat când este săvârşit prin mascarea, deghizarea sau travestirea infractorului. Observăm că această soluţie legislativă nu a mai suferit modificări, nici măcar la nivelul formulării, de aproape o sută de ani, întrucât şi art. 209 alin. (1) lit. c) C. pen. 1968 şi art. 229 alin. (1) lit. c) C. pen. au un conţinut, în esenţă, identic. Prin urmare, înţelegem că, indiferent de schimbările sociale care au intervenit, ideea că persoana care ia măsuri pentru a-şi ascunde identitatea atunci când comite un furt este mai periculoasă, a rămas neschimbată.
Observăm că doctrina nu s-a concentrat foarte mult pe analiza conţinutului acestei norme, întrucât, pe bună dreptate, nu pare că ar putea ridica mari probleme. Oricum, avem dubii că s-ar putea accepta fără rezerve opiniile exprimate până în prezent, din moment ce nu credem că cineva şi-a imaginat, analizând dispoziţia legală, că va veni o zi în care legea ne va impune, colectiv, să ne mascăm.
Însă, o chestiune la care se poate răspunde, inclusiv pe baza a ceea ce s-a scris până acum, priveşte stabilirea necesităţii scopului de inducere în eroare prin mascare. Altfel spus, este necesar ca autorul să îşi dorească sau să urmărească să se protejeze prin faptul că se maschează? Trebuie să se mascheze în scopul săvârşirii furtului? Credem că răspunsul care se poate deduce implicit este că o astfel de condiţie nu se impune. Doctrina este unanimă asupra faptului că această variantă agravată a furtului reprezintă o circumstanţă reală, astfel încât, în principiu, nu se mai impune analizarea reprezentării autorului privind fapta sa[13]. Or, din moment ce este suficient ca participantul să cunoască sau să prevadă că autorul este mascat, pentru a i se agrava situaţia, ar părea nepotrivit ca în cazul acestuia să se reţină furtul calificat, doar pentru că a cunoscut faptul că autorul este mascat, dar în cazul celui din urmă să se mai verifice, suplimentar, dacă a dorit, cu adevărat, îngreunarea descoperirii sale.
Pe de altă parte, dacă s-ar reţine că este necesar să se demonstreze că autorul s-a mascat cu intenţia explicită de a comite un furt, în realitate, s-ar adăuga condiţia necesităţii unui scop special în comiterea faptei, pe care legiuitorul nu l-a prevăzut.
Însă, probabil cel mai evident argument în sensul că varianta agravată nu trebuie exclusă, decurge chiar din interpretarea gramaticală a acesteia. Legiuitorul nu distinge după intenţia din spatele mascării, deghizării sau travestirii, dispoziţia legală fiind formulată în termeni obiectivi. În alte sisteme de drept, spre exemplu, în Arizona, Statele Unite ale Americii, norma care agravează furtul este formulată în sensul că furtul se va sancţiona cu o pedeapsă mai grea dacă este comis de o persoană care foloseşte o mască sau o altă deghizare ca să îşi acopere faţa astfel încât să nu fie descoperit[14]. Prin comparaţie, observăm că norma cuprinsă în Codul Penal nu reglementează expres un astfel de obiectiv.
De asemenea, arătăm şi că adăugarea unui scop special ar schimba circumstanţa într-una personală de individualizare, ceea ce contravine caracterizării date acesteia, după cum am arătat, în mod constant de doctrină.
Înţelegem că pot fi aduse argumente teleologice pentru a se impune să se demonstreze că masca a fost pusă cu intenţia de a înlesni sau ascunde săvârşirea furtului. În acest sens, s-ar putea argumenta că legiuitorul nu a impus această condiţie deoarece, la momentul redactării textului, se putea infera că o persoană care procedează la sustragerea unui bun, în timp ce este mascată, şi-a ascuns faţa tocmai pentru a comite furtul. În esenţă, din purtarea măştii este prezumat scopul ascunderii identităţii în timpul săvârşirii faptei. Însă, în condiţiile actuale, în care purtarea măştii este obligatorie, această concluzie generală nu se mai susţine, motiv pentru care nu putem fi de acord cu o astfel de argumentare.
În primul rând, deşi este evident că purtarea măştii trebuie să fie deliberată, considerăm că infractorul nu este mai periculos doar atunci când ia decizia premeditată de a se masca, pentru a se proteja în timpul sustragerii bunului. Esenţial pentru această variantă agravată este că prinderea făptuitorului este mai dificilă (raportat la posibilitatea de a fi recunoscut de martori, de a fi identificat din înregistrări ale camerelor de supraveghere etc.). Or, această dificultate sporită în prinderea infractorului subzistă, indiferent de motivul principal care îl determină să poarte masca. Astfel, acesta beneficiază de protecţie faţă de organele judiciare pe care acoperirea feţei o conferă, întocmai ca o persoană care s-a mascat în mod deliberat.
În al doilea rând, evitând problematica discuţiei privind intenţia necesară pentru a se reţine furtul[15], credem că persoana care poartă mască, chiar în cazul în care este obligată de lege să o facă, are conştiinţa faptului că sustragerea unor bunuri fără a i se putea vedea întreaga faţă prezintă avantaje. Altfel spus, acesta prevede şi acceptă împrejurarea că furtul va fi înlesnit şi ascunderea infracţiunii va fi mai facilă, profitând de circumstanţele sociale în care ne aflăm. Amintim, în acest sens, că reprezentarea psihică asupra comiterii unei infracţiuni este una complexă şi nimic nu exclude mobilul mixt. De altfel, cel mai des, motivele luării unei decizii relevante juridic vor fi pluridimensionale[16]. Omorul poate fi comis din interes material, însă se admite că nu este necesar ca acest interes să fie singurul care animă dorinţa de a ucide, putând să se suprapună peste ură cauzată de conflicte anterioare sau dorinţă de răzbunare. Similar, considerăm că nu este necesar ca purtarea măştii să fie animată doar de intenţia autorului de a se ascunde, întrucât această dorinţă se poate suprapune peste cea de a-şi respecta obligaţia de purtare a măştii, astfel încât să nu fie dat afară din magazin. Acţionând în acest mod, autorul profită de o un context particular, pentru a facilita comiterea infracţiunii.
Nu putem să ne aşteptăm de la autorul aflat într-un magazin să îşi dea masca jos înainte să fure, pentru a nu i se reţine furtul calificat. Putem însă, să ne aşteptăm de la acesta să îşi asume că, alegând să sustragă bunuri dintr-un spaţiu închis, în perioada în care purtarea măştii este obligatorie, va comite un furt calificat, nu un furt simplu. Astfel cum autorul care acţionează în timpul nopţii este nevoit să accepte că săvârşind fapta în aceste împrejurări va răspunde agravat, similar, şi o persoană care fură dintr-un supermarket, trebuie să accepte că fapta sa constituie furt calificat, atât timp cât în spaţiul respectiv purtarea măştii este obligatorie. Nu credem că autorul se poate prevala de obligaţia sa de a purta mască, întrucât el rămâne responsabil pentru alegerea conştinentă de a săvârşi fapta într-un loc unde purtarea acesteia este obligatorie, întocmai cum cel care săvârşeşte fapta în timpul nopţii sau într-un mijloc de transport în comun este responsabil pentru decizia de sustrage bunuri dintr-un astfel de loc.
Mai mult, amintim că, în majoritate, practica judiciară reţine criteriul astronomic pentru a stabili dacă furtul este comis în timpul nopţii[17]. Or, considerăm mult mai discutabil că autorul profită de înnoptare când sustrage bunuri dintr-un loc care funcţionează în mod obişnuit şi pe timp de noapte[18], decât că acestuia îi profită de faptul că este mascat în timp ce săvârşeşte fapta într-un spaţiu închis, chiar dacă avea o obligaţie legală în acest sens. După cum am arătat, indiferent de reprezentarea psihică a agentului, acesta păstrează toate avantajele pe care le-ar avea dacă s-ar fi mascat doar pentru a comite furtul.
Amintim că legiuitorul înţelege să sancţioneze agravat şi persoanele care profită de situaţia prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă, conform art. 77 lit.g, pentru a săvârşi o infracţiune. Credem că, similar, şi o persoană care profită de o obligaţie legală impusă în temeiul stării de alertă, profită, în realitate, de situaţia prijeluită de circumstanţele extraordinare în care aceasta este instaurată, respectiv de faptul că trebuie să poarte masca în spaţiile închise, prezintă un pericol social sporit. Deşi, din punctul nostru de vedere, nu poate fi pus un semn de egalitate între cele două ipoteze, aspect pe care trebuie să îl semnalăm, comparaţia este menită să ilustreze faptul că legiuitorul găseşte mai periculoase persoanele care profită de un context extraordinar pentru a săvârşi fapte penale. Mutatis mutandis, credem că un pericol similar există şi atunci când autorul profită de contextul în care s-a impus obligaţia legală a purtării măştii. Ca atare, acesta nu este o victimă a normelor privind sănătatea publică, din cauza cărora i se reţine un furt calificat în locul celui simplu. În esenţă, acţionând în acest mod, autorul deturnează scopul pentru care obligaţia de protecţie a măştii este instituită. Conduita sa rămâne, în concret, periculoasă, chiar şi în raport de concepţia generală dedusă din alte dispoziţii ale C. pen. privind evaluarea gravităţii faptei şi mai ales în condiţiile în care această concluzie nu implică o interpretare extensivă ori o analogie în defavoarea inculpatului. În interpretarea contrară, apreciem că se crează o impunitate pentru acest tip de fapte, deşi dificultăţile pe care organele judiciare le întâmpină în cercetarea faptei rămân aceleaşi ca în cazul săvârşirii ei în circumstanţe normale.
Doar pentru a clarifica, mai arătăm că nu suntem într-o ipoteză care să se suprapună peste cauza justificativă privind îndeplinirea unei obligaţii. Conform art. 21 alin. (2) C. pen. este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. În aceste cazuri, legea penală este încălcată în scopul îndeplinirii obligaţiei. Organele de ordine publică intră, folosind forţa, în casa unei persoane, în baza mandatului de percheziţie emis de judecător, tocmai pentru că legea le impune să acţioneze în acest sens. Or, în cazul furtului de către o persoană mascată situaţia este diferită. Înlăturarea antijuridicităţii faptei, în cazul îndeplinirii unei obligaţii are loc pentru că agentul nu are de ales, fiind nevoit să încalce legea penală, întrucât nu ar fi de conceput ca o activitatea autorizată sau ordonată de o normă să fie considerată ilicită de o alta[19]. În cazul situaţiei pe care o analizăm, într-adevăr, autorul nu are de ales, fiind obligat să poarte masca, însă, are deplin control asupra alegerii de a sustrage ilicit bunuri sau nu. Obligaţia de a purta mască în spaţii închise nu intră în contradicţie cu cea de a nu sustrage bunuri, mascat fiind, în spaţii închise. Într-adevăr, opinăm că, discuţiile s-ar fi purtat în alţi termeni dacă purtarea măştii ar fi fost obligatorie în orice spaţiu public, când persoana care decide să fure nu ar fi avut niciun control asupra alegerii de a purta mască. În cazul pe care îl analizăm aceasta are alegerea locului de unde sustrage bunuri şi, implicit, alegerea să acţioneze în acest fel într-un spaţiu unde este necesar să poarte masca, adică unde îi este mai uşor să se ascundă, sau în alte spaţii, unde obligaţia nu există. În opinia noastră, din moment ce acesta beneficiază de avantajele purtării măştii în timpul săvârşrii faptei, indiferent de existenţa obligaţiei legale, faptul că alege să sustragă bunuri dintr-un spaţiu unde este necesar să se mascheze denotă o periculozitate sporită.
De altfel, în condiţii obişnuite, purtarea unei măşti nu are nicio valenţă infracţională. Faptul că ea se suprapune peste săvârşirea unui furt îi conferă acesta caracter. Înţelegem, în consecinţă, că şi în situaţii normale, prin simpla purtare a unei măşti, persoana îşi exercită un drept, anume dreptul la liberă exprimare[20] şi dreptul la viaţă privată privind modul în care alege să se costumeze ori să se îmbrace. Totuşi, nu credem că cineva s-ar gândi şi ar putea accepta că exercitarea acestui drept, în contextul săvârşirii unui furt nu ar fi antijuridic, în temeiul art. 21 alin.(1) C. pen. Legea penală intervine, proporţional, tocmai pentru că săvârşirea furtului delegitimizează purtarea măştii, ca manifestare a propriei personalităţi. Similar, săvârşirea furtului delegitimizează purtarea măştii, în virtutea obligaţiei de a nu contribui la răspândirea virusului.
De asemenea, în cazul în care furtul este comis într-un spaţiu deschis, unde purtarea măştii este doar recomandată, credem că nu se poate înlătura răspunderea penală. Desigur, autorul s-ar putea prevala de faptul că a uitat să îşi dea jos masca sau că o purta pentru că a crezut că este recomandat să se comporte în acest mod, efectul produs prin acoperirea feţei rămâne acela că îşi asigură împrejurări favorabile pentru comiterea faptei. Cu atât mai mult, în aceste situaţii, credem că aceste apărări nu ar trebui acceptate. În primul rând, în cazurile în care purtarea măştii nu este obligatorie este puţin credibil că autorul nu a realizat care sunt avantajele ascunderea feţei în timpul săvârşirii faptei. În al doilea rând, deşi protejarea altor persoane prin efectul măştii de protecţie este esenţială în această perioadă, după cum am arătat, acest scop nu este incompatibil cu dorinţa de a ascunde săvârşirea unui furt. În esenţă, autorul care invocă faptul că acesta credea că este obligat să poarte mască tot timpul, invocă o eroare de drept (privind o normă extrapenală) asupra antijuridicităţii, care nu poate fi admisă decât dacă este invincibilă[21].
Pentru motivele expuse, considerăm că circumstanţa agravantă a comiterii furtului de către o persoană mascată ar trebui reţinută, indiferent dacă furtul este comis într-un spaţiu deschis sau într-un spaţiu închis, unde purtarea măştii este obligatorie.
[1] Comunicat de presă al Ministerului Sănătăţii, 20 mai 2020, http://www.ms.ro/2020/05/20/obligativitatea-purtarii-mastii-de-protectie-a-triajului-epidemiologic-si-dezinfectarea-obligatorie-a-mainilor-pentru-prevenirea-contaminarii-cu-virusul-sars-cov-2-pe-durata-starii-de-alerta/.
[2] V. Cioclei, Drept Penal partea specială, vol.1, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, pp.257-258.
[3] M. Udroiu, Drept Penal – Partea Specială, ed. a VI-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2019, p.286.
[4] V.Cioclei, op.cit., p.258.
[5] L.Von Bar, A history of continental criminal law, Little, Brown, and company, Boston, 1916, p.285.
[6] E.V. Winet, Face-Veil Bans and Anti-Mask Laws: State Interests and the Right to Cover the Face, Hastings International and Comparative Law Review, vol.35, nr.1, 2012, pp.218-219.
[7] idem, pp.230-237.
[8] S.J. Simoni, Who Goes There–Proposing A Model Anti-Mask Act, Fordham Law Review, vol.61, nr.1, 1992, pp.451-452.
[9] Conform secţiunii 185 din Codul Penal Californian, de exemplu, se reţine o agravantă generală în cazul persoanei care poartă o mască, păr facial artificial sau orice altă deghizare (completă sau parţială) cu unul dintre următoarele scopuri: (i) sustragerea de la descoperirea, recunoaşterea sau identificarea sa în timpul săvârşirii unei fapte în public; (ii) ascunderea sau evadarea, atunci când este arestată sau condamnată pentru o infracţiune publică. (traducere liberă a autorului. Varianta originală este formulată în termenii următori: It shall be unlawful for any person to wear any mask, false whiskers, or any personal disguise (whether complete or partial) for the purpose of: One—Evading or escaping discovery, recognition, or identification in the commission of any public offense. Two—Concealment, flight, or escape, when charged with, arrested for, or convicted of, any public offense. Any person violating any of the provisions of this section shall be deemed guilty of a misdemeanor.).
[10] S.J. Simoni, op.cit., p.452.
[11] D.C. Weiss, Do anti-mask laws make us all criminals? Lawyer who challenged this law sees issues, American Bar Association Journal, consultat on-line la adresa: [https://www.abajournal.com/news/article/do-anti-mask-laws-make-us-all-criminals-lawyer-who-challenged-this-law-sees-issues]
[12] CECO, Belcacemi şi Oussar c. Belgiei, Decizia din 11.07.2017, 37798/13; CEDO [MC], S.A.S c. Franţei, Decizia din 1 iulie 2014, 43835/11.
[13] M. Udroiu, op.cit., p. 286; S. Bogdan, Drept penal partea speciala, ed. 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p.238.
[14] http://blog.arizonacriminaldefenselawyer.com/new-law-makes-wearing-mask-or-disguise-while-committing-a-crime-aggravated-factor-in-sentencing/. (traducerea liberă a autorului, varianta originală este formulată astfel: uses a mask or other disguise to obscure the defendant’s face to avoid detection.).
[15] A se vedea, în sensul că furtul poate fi comis şi cu intenţie indirectă S. Bogdan, op.cit., pp.230-231. În sensul că infracţiunea poate fi comisă doar cu intenţie directă: V. Cioclei, op.cit., pp.248-250.
[16] Cu privire la diferitele abordări privind teoria motivelor mixte a se vedea A. Vernstein, The jurisprudence of mixed motives, Yale Law Journal, vol.127, nr.5, 2018, p.1134, 1139.
[17] Reamintim că, potrivit criteriului astrononomic, furtul rămâne calificat chiar dacă fapta se comite într-un loc care funcţionează în mod obişnuit în timpul nopţii. Criteriul astronomic a fost acceptat, majoritar în cadrul întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel cu procurorii șefi secție urmărire penală de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, structurilor specializate DNA și DIICOT și al parchetelor de pe lângă curțile de apel, disponibilă la http://inm-lex.ro/fisiere/d_2441/Minuta%20intalnire%20drept%20penal%20 procurori%2018%20mai%202018.pdf.
[18] În doctrină, de altfel, această soluţie a fost contestată, propunându-se reţinerea criteriului realităţii, V.Cioclei, op.cit., pp.256-257.
[19] F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.540
[20] CEDO, Maguire c. Regatului Unit, decizia din 26 martie 2015, 58060/13, par.46.
[21] F. Streteanu, D. Nitu, Drept penal Partea Generală, vol.1, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.446.
George-Cristian Ioan
Latest posts by George-Cristian Ioan (see all)
- Furtul calificat săvârşit de o persoană mascată, deghizată sau travestită, în contextul obligaţiei de purtare a măştii în spaţii închise - 06/22/2020
- PANDEMIA COVID-19 ŞI RĂSPUNDEREA PENALĂ (I): CALIFICAREA JURIDICĂ ŞI CONSTITUŢIONALITATEA O.U.G. NR. 28/2020. RAPORTUL CU RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ - 04/03/2020
Cuvinte cheie: circumstanta de calificare, covid-19, furt calificat, obligatia de a murta masca, persoana mascata, scop special