Andra-Roxana Trandafir – Răspunderea penală a persoanei juridice. Recenzie

Concluzia este aceea că monografia „Răspunderea penală a persoanei juridice” al cărei autor este lect. univ. dr. Andra-Roxana Trandafir, apărută la editura C.H. Beck, se află cu siguranţă în top 3 al celor mai bune cărţi din sfera dreptului penal apărute în anul 2020 în România.

Apreciez chiar că, această monografie ce însumează 592 de pagini de analiză este prima lucrare din doctrina autohtonă în măsură să ofere cu adevărat o analiză amplă a răspunderii penale a persoanei juridice, fără a se limita în preponderent la teoria răspunderii penale a persoanei juridice şi evoluţia acestui tip de răspundere penală în alte sisteme de drept.

Este adevărat că lucrarea pe care am considerat-o de referinţă până la momentul apariţiei acestei monografii [Florin Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, 2007] a apărut pe piaţa juridică cu mult înainte ca practica judiciară să evidenţieze diverse probleme de drept care să necesite o analiză detaliată din partea doctrinei. Cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm că monografia ce face obiectul acestei recenzii are un conţinut care îl poate scoate pe cititor din zona de confort, oferind de multe ori o analiză in extenso cu privire la aspecte care anterior beneficiau doar de o analiză izolată în literatura de specialitate.

Chiar dacă structura foarte bine pusă la punct este convingătoare, întreg conţinutul lucrării necesitând o atenţie deosebită din partea cititorului, aş putea scoate în evidenţă următoarele analize regăsite în cuprinsul monografiei:

1. Autoarea a analizat răspunderea penală a entităţilor lipsite de personalitate juridică, a persoanelor fizice autorizate ori a persoanelor juridice în formare. S-a analizat în acest sens compatibilitatea răspunderii penale a persoanei juridice cu principiul legalităţii, principiul răspunderii personale ori principiul securităţii juridice. Dincolo de analiza la nivel de drept comparat, autoarea evidenţiază cât se poate de clar ce entităţi juridice nu pot face obiectul răspunderii penale în dreptul intern [a se vedea analiza de la paginile 46-59].

Având ca premisă Decizia nr. 1/2016 a ÎCCJ (dezlegare de drept), este clarificată problema răspunderii penale cu privire la entităţi precum: întreprinderile individuale, persoanele fizice autorizate, întreprinderile familiale (reglementate în OUG nr. 44/2008), grupările religioase, filialele unităţilor de cult, sediile secundare ale societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, cabinele individuale de avocaţi, societăţi civile profesionale de avocaţi, birourile individuale notariale, birourile executorilor judecătoreşti, cabinetele de medicină de familie, cabinele individuale de psihologice etc.

Nu pot decât să apreciez faptul că autoarea nu s-a rezumat doar la o analiză in abstracto, făcând trimitere la numeroase exemple ce pot prezenta relevanţă la nivelul practicii judiciare. Concluzia este aceea că pentru a putea discuta despre o răspundere penală, entitatea care face obiectul analizei trebuie să aibă personalitate juridică, ceea ce implică faptul că persoana juridică trebuie să fie în primul rând constituită şi nu doar în curs de formare.

2. Răspunderea penală a persoanelor juridice de drept public, îndeosebi raportat la instituţiile publice, beneficiază în sfârşit de o analiză ce oferă răspunsuri concrete dar care, în acelaşi timp, poate genera noi dezbateri la nivel doctrinar [a se vedea mai ales analiza de la paginile 98-115].

În primul rând, autoarea a încercat să clarifice noţiunea de instituţie publică, făcând trimitere la subcategorii generice precum:  autorităţi (e.g. Autoritatea Naţională de Turism, Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei etc.), instituţii (e.g. Institutul Naţional al Magistraturii, Institutul Naţional de Sănătate Publică, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice etc.), consilii (e.g. Consiliul Concurenţei), administraţii (e.g. Administraţia prezidenţială), agenţii (e.g. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală), direcţii (e.g. Direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului), centre (e.g. Centrul Naţional al Cinematografiei), oficii (e.g. Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat) şi alte entităţi (e.g. Banca Naţională a României, spitale publice etc.).

Această clasificare prezintă o relevanţă deosebită, atât pentru a distinge unele autorităţi publice de instituţiile publice (spre exemplu, din perspectiva dreptului penal Consiliul legislativ reprezintă o autoritate publică, în vreme ce Consiliul Concurenţei este o instituţie publică), cât şi pentru a înţelege faptul că sfera noţiunii „instituţie publică” este una vastă. Tocmai de aceea, autoarea nu s-a rezumat la clarificarea acestei noţiuni, ci a analizat în continuare posibilitatea angajării penale a anumitor instituţii publice [a se vedea analiza de la paginile 108-115], observând foarte bine limitele criticabile stabilite de dispoziţiile legale în ceea ce priveşte angajarea răspunderii penale.

3. O altă analiză deosebit de relevantă ţine de răspunderea penală a persoanei juridice în cazul infracţiunilor cu subiect activ calificat [a se vedea analiza de la paginile 141-148]. Chiar dacă în doctrină s-au mai făcut trimiteri punctuale la incompatibilitatea „naturală” existentă între natura anumitor infracţiuni (e.g. evadarea, incestul, mărturia mincinoasă etc.) şi răspunderea penală a persoanei juridice în calitate de autor, este pentru prima dată când identific o analiză distinctă care să aibă în vedere diferite calităţi speciale ale subiectul activ identificate în partea specială a Codului penal şi relevanţa acestora din perspectiva răspunderii penale a persoanei juridice. Mi-a atras atenţia îndeosebi analiza referitoare la profesia sau funcţia ce ar putea fi atribuită subiectului activ, deoarece de multe ori în literatura de specialitate (inclusiv cea care se preocupă de analiza părţii speciale a Codului penal) putem identifica doar concluzii precum „persoana juridică nu poate răspunde pentru delapidare deoarece nu poate avea calitatea de funcţionar”, fără a exista o analiză propriu-zisă în sprijinul unei asemenea concluzii. În context, autoarea analizează de ce o persoană juridică nu poate avea o profesie ori o anumită funcţie, dar poate avea calitatea de funcţionar public asimilat – exprimând totuşi unele rezerve cu privire la posibilitatea aplicării art. 308 alin. (2) Cod penal.

4. Am apreciat de asemenea că autoarea nu s-a limitat la o analiză de drept penal substanţial, abordând inclusiv subiecte precum încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei [a se vedea analiza de la paginile 446-450], recunoaşterea vinovăţiei în faza de judecată [a se vedea analiza de la paginile 450-453], reprezentarea persoanei juridice în procesul penal [a se vedea analiza de la paginile 453-464], măsurile preventive aplicabile persoanei juridice [a se vedea analiza de la paginile 469-499] etc.

Chiar dacă autoarea se referă deosebit de succint inclusiv la dreptul la tăcere şi de a nu contribui la propria incriminare, mi-aş fi  dorit o analiză mai amplă pentru a vedea exact raportul dintre obligaţia martorului de a spune adevărul şi dreptul persoanei juridice de a nu se auto incrimina prin declaraţiile reprezentanţilor acesteia. Ar fi fost interesant de văzut aici care este sfera persoanelor fizice asupra cărora se răsfrânge dreptul persoanei juridice de a nu se auto incrimina. De asemenea, am fi apreciat în mod deosebit dacă această discuţie ar fi fost mutată inclusiv în sfera răspunderii penale a persoanei fizice pentru infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei. Poate răspunde penal o persoană fizică pentru omisiunea de a comunica cheia de decriptare a sistemelor informatice folosite de persoana juridică în conduita ei infracţională?

Cu titlu general de această dată, ne-ar fi plăcut ca autoarea să abordeze inclusiv răspunderea penală a furnizorului serviciului de Internet, însă acceptăm că o asemenea analiză ţine mai degrabă de relaţia dintre conţinutul constitutiv al anumitor infracţiuni şi posibilitatea reţinerii poziţiei de garant în sarcina unei persoane juridice.

Nu în ultimul rând, cred că în structura acestei monografii trebuia să existe o analiză distinctă cu privire la compatibilitatea dintre anumite infracţiuni şi persoana juridică în calitate de subiect activ (e.g. traficul de influenţă sau cumpărarea de influenţă) sau subiect pasiv (e.g. infracţiunea de ameninţare sau şantaj).

Spre exemplu, autoarea analizează posibilitatea constrângerii morale a persoanei juridice atunci când analizează cauzele de neimputabilitate [a se vedea analiza de la pagina 304], dar nu analizează în concret în ce măsură o persoană juridică poate fi subiect pasiv al infracţiunii de ameninţare sau şantaj. Singura trimitere pe care am putut să o identificăm este cea referitoare la atragerea răspunderii penale a persoanei juridice pentru infracţiunea de şantaj, în contextul analizei practicii judiciare în materie [a se vedea analiza de la paginile 158-159]. Accept totuşi că titlul lucrării restrânge implicit sfera analizei doar cu privire la răspunderea penală a persoanei juridice, adică doar la calitatea de subiect activ al acesteia. La fel de relevantă cred că ar fi fost o analiză cu privire la posibilitatea angajării răspunderii penale a persoanei juridice pentru infracţiunea de trafic ori cumpărare de influenţă. Poate avea oare o persoană juridică influenţă asupra unui funcţionar? 

Dincolo de aceste observaţii punctuale, cred că monografia “Răspunderea penală a persoanei juridice” reprezintă noul punct de referinţă în doctrina autohtonă. Din acest motiv am convingerea că această lucrare nu trebuie să lipsească din biblioteca juridică a oricărui practician al dreptului.

Cuvinte cheie: Andra-Roxana Trandafir, persoana juridice, raspunderea penala a persoanei juridice, recenzie monografie

Materiale conexe: