Expertiza psihiatrică şi privilegiul contra autoincriminării. Câteva consideraţii

Sursa: Jeffrey Marcus, Pre-trial Psychiatric Examination: A Conflict with the Privilege Against Self-incrimination?, Syracuse Law Review, vol. 20, 1968-1969, p. 738 şi urm.

I. Introducere

În doctrina americană s-au purtat discuţii în legătură cu un posibil conflict între privilegiul contra autoincriminării şi expertizele psihiatrice la care poate fi supus acuzatul în cadrul unui proces penal.

Ipoteza premisă a fost următoarea: acuzatul invocă lipsa discernământului la momentul comiterii faptei, invocând în acest sens o expertiză psihiatrică realizată de un expert privat. Va putea acesta invoca privilegiul contra autocriminării în momentul în care statul solicită la rândul său realizarea unei expertize psihiatrice? (J. Marcus, op. cit., p. 738).

Discuţia prezintă interes deoarece singurul mijloc eficient de a răsturna proba apărării (expertiza psihiatrică realizată de expertul privat) este de a efectua o altă expertiză în acest sens. Or, pentru aceasta, statul necesită să aibă exact acelaşi cadru avut la dispoziţie de apărare. Aceasta înseamnă că statul trebuie să poată avea acces la inculpat prin intermediul unui expert criminalist. Interacţiunea dintre acuzat şi expert nu poate fi însă limitată la o simplă observare preliminară a acestuia ori o examinare la nivel fizic.

Se consideră că, în acest context, expertul este nevoit să interacţioneze cu acuzatul cel puţin prin intervievarea acestuia (a se vedea A. Krash, The Durham Rule and Judicial Administration of the Insanity Defense in the District of Columbia, Yale Law Journal, vol. 70, 1961, p. 918). Totuşi, în vederea obţinerii unei concluzii adecvate, se susţine faptul că expertul este nevoit de multe ori să cerceteze / analizeze circumstanţele personale ale acuzatului de la momentul comiterii faptei imputabile acestuia. Acest demers nu poate avea însă loc în lipsa cooperării acuzatului. Un comportament necooperativ din partea acestuia poate atrage imposibilitatea oferirii unei concluzii cu privire la existenţa discernământului la momentul comiterii faptei. S-a apreciat în acest sens că tăcerea celui examinat devine inutilă sub aspectul formării unei opinii de specialitate. Astfel, lipsa cooperării nu poate duce la stabilirea iresponsabilităţii acuzatului, singura posibilitate rămasă în acest context fiind aceea de a identifica o disfuncţie mentală ce se manifestă şi la nivel fizic (J. Marcus, op. cit., p. 740).

II. Relaţia dintre privilegiul contra autoincriminării şi expertiza psihiatrică

Fără a evidenţia neajunsurile analizelor ce au drept obiect privilegiul contra autoincriminării, considerăm necesar a oferi cadrul general în care acesta îşi găseşte aplicabilitatea atât în dreptul european cât şi în cel common law. Astfel, este acceptat faptul că privilegiul supus discuţiei protejează acuzatul de a da declaraţii împotriva propriei persoane.

Necesită aşadar făcută o distincţie – cel puţin la prima vedere – între obligarea acuzatului de a oferi declaraţii (într-un sens larg în care ar fi incluse şi documentele) şi constrângerea acuzatului de a deveni o sursă pentru obţinerea unor probe reale ori fizice (J. Marcus, op. cit., p. 741; a se vedea şi jurisprudenţa CEDO relevantă în materie – de exemplu, cauza Saunders c. Regatul Unit). Această ultimă formă de constrângere poate viza obţinerea de amprente, imagini cu caracteristicile fizionomice, măsurători ale acuzatului, mostre de scris ori mostre cu vocea acuzatului în vederea realizării unor comparaţii, probe biologice etc. În toate aceste cazuri, poate exista o formă de constrângere din partea statului (rămâne de văzut modul în care această constrângere poate atrage încălcarea unor alte drepturi ale individului) fără a fi lezat dreptul la tăcere / privilegiul contra autoincriminării. Aceasta întrucât, nu discutăm despre o probă testimonială.

În încercarea de a soluţiona problematica supusă discuţiei, s-a realizat o analogie între recoltarea de probe biologice şi interpretarea acestora şi constrângerea acuzatului de a coopera cu expertul criminalist în vederea efectuării unui interviu personal. S-a considerat în acest context că ambele probe obţinute sunt admisibile deoarece nu se resfrâng asupra unor declaraţii oferite de acuzat (J. Marcus, op. cit., p. 741). Analogia pare la prima vedere ca fiind viciată. Aceasta întrucât, interviul / discuţia cu expertul criminalist la care este supus acuzatul implică oferirea din partea acestuia a unor declaraţii cu privire la circumstanţele în care a fost săvârşită fapta şi alte aspecte ce pot releva existenţa ori inexistenţa discernământului în respectivul interval.

S-a susţinut totuşi faptul că expertul nu este interesat de conţinutul manifest al răspunsurilor primite de la acuzat, acestea fiind utilizate doar în vederea constatării existenţei ori inexistenţei discernământului în momentul săvârşirii faptei de care este acesta acuzat. Aşadar, s-a concluzionat că interviul psihiatric realizat de un expert criminalist în domeniu evaluează starea de sănătare mentală a acuzatului similar modului în care chimistul analizează probele biologice recoltate de la acuzat (J. Marcus, op. cit., p. 742).

Considerăm totuşi că natura informaţiilor oferite de acuzat în contextul expertizei psihiatrice depinde de modul în care aceste informaţii sunt utilizate. Astfel, putem accepta faptul că în măsura în care informaţiile obţinute sunt folosite ca probă doar în contextul stabilirii iresponsabilităţii / responsabilităţii, acestea sunt admisibile.

Achiesăm aşadar tezei conform căreia starea mentală a acuzatului reprezintă o probă reală ce poate fi obţinută doar prin procedurile deja discutate, motiv pentru care nu intră sub aplicabilitatea privilegiului contra autoincriminării. Aceasta întrucât, pentru stabilirea existenţei discernământului, statul nu poate apela decât la acuzat, prin obţinerea unei cooperări din partea acestuia (J. Marcus, op. cit., p. 743).

Totuşi, în măsura în care informaţiile obţinute sunt folosite în contextul stabilirii vinovăţiei ori gradului de vinovăţie, privilegiul contra autoincriminării trebuie să-şi găsească aplicabilitatea (J. Marcus, op. cit., p. 742). Această concluzie a fost evidenţiată şi în jurisprudenţa common law (a se vedea în acest sens cauza Statul c. Obstein, citată în J. Marcus, op. cit., p. 743). O ipoteză problematică este aceea în care se obţin în mod indirect probe împotriva acuzatului, ca urmare a informaţiilor oferite de acesta în cadrul interviului. În ceea ce ne priveşte, privilegiul contra autoincriminării ar trebui să-şi găsească aplicabilitatea. Această chestiune ar necesita însă o analiză aprofundată.

Cuvinte cheie: discernamant, dreptul la tacere, expertiza criminalistica, expertiza psihiatrica, inadmisibilitatea probelor, iresponsabilitate, privilegiul contra autoincriminarii, probe fizice, probe indirecte, Statul c. Obstein, vinovatie

Materiale conexe: