Inadmisibilitatea probelor obţinute prin încălcarea drepturilor omului. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (I)

Sursa: Ana Maria  Torres  Chedraui, An  analysis of  the exclusion of  evidence obtained  in  violation of human  rights in  light of  the jurisprudence of  the European  Court of Human  Rights, Tilburg Law Review, vol. 15, 2010-2011, p. 25 şi urm.

I. Chestiuni preliminare

Un articol publicat recent în Tilburg Law Review analizează modul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a statuat asupra inadmisibilităţii probelor obţinute prin încălcarea drepturilor garantate de Convenţie. Discuţia prezintă interes din simplul motiv că, jurisprudenţa Curţii denotă o diferenţă de tratament în cazul utilizării probelor obţinute prin încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţie.

Curtea tinde să considere că simpla încălcare a unui drept din Convenţie – în vederea obţinerii unui mijloc de probă – nu implică per se încălcarea drepului la un proces echitabil. Este aşadar de văzut când obţinerea unei probe prin încălcarea unui drept stipulat de Convenţie aduce atingere şi ideii de procedură echitabilă.

Ab initio, necesită menţionat că analiza legalităţii probelor nu poate cădea în sarcina Curţii, deoarece aceasta este situată în marja de apreciere a statelor (p. 206 – n.s. nr. 2). Totuşi, atunci când administrarea probei obţinute prin încălcarea unui drept din Convenţie atrage şi încălcarea art. 6 (dreptul la un proces echitabil), Curtea poate statua în sensul că admiterea probei respective de către instanţa naţională a făcut ca procedura să devină una inechitabilă, încălcându-se aşadar art. 6 din Convenţie.

Prin urmare, problematica administrării probelor poate fi caracterizată ca find o zonă gri, din moment ce Curtea poate statua asupra încălcării Convenţiei deşi analiza legalităţii probelor rămâne în marja de apreciere a statelor. Astfel, Curtea nu se poate pronunţa dacă o probă este ori nu legală (Schenk c. Elveţia – parag. 46) ori dacă aceasta trebuie ori nu să fie exclusă din cadrul procedurii (Allan. c. Regatul Unit – parag. 42; Bykov c. Rusia – parag. 88). Totuşi, s-ar putea considera că deşi statele beneficiază de o anumită discreţie în materia probelor, Curtea rămâne competentă să statueaze în ce măsură exercitarea acestei discreţii este ori nu compatibilă cu prevederile Convenţiei (p. 207).

Această concluzie este în cele din urmă necesară, din moment ce o probă poate fi problematică din perspectiva Convenţiei, deşi obţinerea şi administrarea acesteia a fost în perfectă concordanţă cu legislaţia naţională (a se vedea în acest sens cauzele Khan c. Regatul Unit şi Jalloh c. Germania).

Şablonul urmat de Curte pare să fie următorul: în primul rând, aceasta analizează dacă obţinerea probei supusă discuţiei s-a realizat prin încălcarea unui drept prevăzut de Convenţie (de exemplu – prin tortură, prin încălcarea dreptului la intimitate ori la tăcere etc.). După aceea, Curtea analizează în ce măsură administrarea probei obţinute prin încălcarea unui drept garantat de Convenţie atrage inechitatea procedurii în ansamblul ei.

Această distincţie este esenţială, deoarece aşa cum am precizat şi supra nu orice probă obţinută cu încălcarea drepturilor garantate de Convenţie atrage inechitatea procedurii în momentul administrării acesteia. Prin urmare, ceea ce ne interesează în acest context nu este interdicţia de a obţine probe prin încălcarea drepturilor garantate de Convenţie, ci interdicţia de a administra acele probe care fac ca procedura să devină una inechitabilă în ansamblul ei (p. 209).

II. Probe obţinute prin încălcarea art. 3 din Convenţie

Curtea a statuat la un moment dat în acest context că administrarea probelor obţinute prin încălcarea art. 3 din Convenţie transformă procedura într-una lipsită de echitate, chiar şi atunci când proba respectivă nu a fost decisivă pentru condamnarea acuzatului (Gäfgen c. Germania – parag. 165).

Totuşi, se remarcă (p. 211) faptul că, nici măcar în cazul art. 3 Curtea nu a optat pentru interdicţia absolută de a utiliza respectiva probă. Astfel, aceasta a ajuns să analizeze modul în care administrarea unei probe – obţinute prin încălcarea art. 3 din Convenţie – ajunge să afecteze echitatea procedurii prin utilizarea unor criterii formale precum:

a) modul în care proba respectivă a influenţat rezultatul procesului intentat acuzatului (a se vedea în acest sens cauzele Içöz  c. Turcia – parag. 3; Jalloh c. Germania – parag. 99; Göçmen c. Turcia – parag. 74; Harutyunyan c. Armenia – parag. 63)

În primul rând, din jurisprudenţa Curţii (cauza Gäfgen c. Germania – parag. 166 şi 178) reiese faptul că pentru a discuta dacă procedura a devenit ori nu inechitabilă, trebuie ca proba obţinută prin încălcarea Convenţiei să fie şi utilizată. Aceasta întrucât, dacă judecătorul naţional nu a utilizat respectiva probă, necesită considerat că aceasta nu a avut vreun efect asupra procedurii. Dacă în schimb proba obţinută prin încălcarea art. 3 din Convenţie a fost luată în considerare în cadrul procedurii, este irelevant dacă aceasta a fost ori nu decisivă pentru condamnarea acuzatului (p. 213).

De asemenea, în cauza Levinţa c. Moldova, Curtea a specificat că scopul pentru care a fost utilizată proba obţinută prin încălcarea art. 3 din Convenţie este la rândul său irelevant. Mai mult, în această cauză, simpla administrare a probei a fost considerată ca fiind în măsură să transforme în mod automat procedura într-una inechitabilă (a se vedea în acest sens Levinţa c. Moldova – parag. 103-105).

Se poate însă observă că prin acest raţionament, Curtea ajunge să aibă o jurisprudenţă potenţial contradictorie. Susţinem acest lucru deoarece, în cauza Funke c. Franţa, Curtea a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie cu toate că proba obţinută (prin încălcarea privilegiului contra autoincriminării) nu a fost utilizată în cadrul procedurilor. Este adevărat însă, că în această cauză, obţinerea probei nu s-a realizat prin încălcarea art. 3 din Convenţie ci prin încălcarea art. 6 – ce încorporează însăşi dreptul la un proces echitabil. Nu se poate totuşi ignora faptul că, păstrarea probei la dosarul cauzei poate influenţa opinia judecătorului chiar dacă acesta refuză să facă trimitere la forţa probatorie a acesteia.

b) gravitatea infracţiunii şi interesul public în ceea ce priveşte fie pedepsirea acuzatului pentru respectiva faptă, fie privitor la aflarea adevărului

De exemplu, în cauza Jalloh c. Germania, s-a considerat că indiferent de gravitatea infracţiunii, nu se poate trece peste încălcarea art. 3 din Convenţie. Aceasta întrucât, în opinia Curţii, nimic nu este susceptibil a limita drepturile prevăzute de art. 3 din Convenţie (a se vedea în acest sens Jalloh c. Germania, parag. 106 şi Gäfgen c. Germania – parag. 107, 176).

c) şi existenţa unor garanţii procedurale suplimentare, precum posibilitatea acuzatului de a se opune admiterii probei astfel obţinute, în faţa autorităţilor naţionale (a se vedea în acest sens cauza Örs şi alţii c. Turcia – parag. 59)

În cauza Göçmen c. Turcia (parag. 75 şi 79), Curtea a constatat că oferirea unor garanţii procedurale precum contradictorialitatea nu sunt în măsură să restabilească echitatea procedurii. De asemenea, în cauza Örs şi alţii c. Turcia, faptul că judecătorul a coroborat proba obţinută prin încălcarea art. 3 din Convenţie cu alte probe obţinute în mod legal, Curtea a statuat că echitatea procedurii nu poate fi restabilită (a se vedea parag. 60 şi 61 din cauza citată supra).

Faptul că s-a preferat să se analizeze formal aceste aspecte, arată faptul că deşi Curtea tratează cu maximă seriozitate administrarea probelor obţinute prin încălcarea art. 3 din Convenţie, aceasta şi-a creat cadrul necesar pentru a se putea distanţa – atunci când va dori acest lucru – cu uşurinţă de precedentele jurisprudenţiale.

În ceea însă ce priveşte probele indirecte ori probele reale, Curtea tratează în mod diferenţiat utilizarea acestora în funcţie de modul în care au fost obţinute – prin tortură ori prin aplicarea unui tratament inuman ori degradant (p. 215).

Dacă în ceea ce priveşte tortura, Curtea a fost explicită în a statua că probele astfel obţinute, fie ele directe ori indirecte, afectează echitatea procedurii (se poate vedea cu titlu de exemplu Levinţa c. Moldova – parag. 101, 104 şi 105), în cazul tratamentelor degradante ori inumane analiza a fost nuanţată.

La nivel de principiu, Curtea a statuat în cauza Jalloh c. Germania, că nu orice probă directă ori indirectă obţinută prin aplicarea unui tratament inuman ori degradant afectează în mod automat echitatea procedurii. Din contra, s-a apreciat că deşi probele indirecte ori reale nu pot fi folosite pentru condamnarea acuzatului, acestea sunt susceptibile de a fi folosite ca şi probe secundare (p. 216).

Relevantă în acest context este cauza Gäfgen c. Germania. În această speţă, reclamantul a fost condamnat pentru asasinarea unui copil. Acesta a fost condamnat în baza unei declaraţii oferită în mod voluntar (a doua declaraţie dată, după cea obţinută prin încălcarea art. 3 din Convenţie) şi a unei probe reale obţinută din prima declaraţie oferită de acesta, sub efectul unui tratament inuman şi degradant. Proba reală în acest caz a constat printre altele în corpul victimei şi rezultatul autopsiei cu privire la acesta.

Curtea, pusă în situaţia de a statua dacă procedura a fost sau nu una echitabilă, a oferit un răspuns negativ. Raţionamentul acesteia a fost acela că, proba reală a fost utilizată doar pentru a oferi credibilitate celei de a doua declaraţii şi nu pentru a proba vinovăţia reclamantului (a se vedea în acest sens parag. 179).

Această distincţie între utilizarea probelor obţinute prin tortură şi cele obţinute prin aplicarea unui tratament degradant ori inuman este lipsită însă de logică. Aceasta întrucât, toate violările cuprinse în art. 3 din Convenţie sunt grave, însăşi Curtea oferind în alte contexte egalitate de tratament cu privire la încălcarea drepturilor supuse discuţiei.

În continuare, urmează să analizăm obţinerea probelor prin încălcarea dreptului la tăcere şi prin încălcarea dreptului la intimitate (viaţă privată).

Cuvinte cheie: avocat drept penal, Bykov c. Rusia, CEDO, conventia europeana a drepturilor omului, Curtea europeana a drepturilor omului, Funke c. Franţa, Gäfgen c. Germania, George Zlati, Göçmen c. Turcia, Harutyunyan c. Armenia, Içöz c. Turcia, inadmisibilitatea probelor, Jalloh c. Germania, Khan c. Regatul Unit, Levinţa c. Moldova, proces echitabil

Materiale conexe: